Gânduri - Modele - Fapte

Salvati Rosia Montana

2011-11-27T22:40:00.003+02:00

Rosia Montana (Alburnus Maior)
ultima baricada a rezistentei romanesti!

Salvarea Roșiei Montane ne învață despre responsabilitate și acțiune pentru cauza în care credem, ne arată că asumarea unei idei juste merită hotarâre și îndârjire, ne convinge ca voința politică nu poate fi mai importantă decât voința civică și mai ales că spiritul critic trebuie să fie fundamentul unei societăți mai bune.

Motivația ta pentru Roșia Montană poate că se regăsește mai sus sau poate că ai alte o mie de motive mai bune. Așa că hai cu noi pe baricade, să spunem tuturor, că fiecăruia dintre noi, în felul lui, îi pasă de Roșia Montană. Și că suntem foarte mulți și peste tot ...

NU VREM CIANURI ÎN APUSENI!

Cat de mare si puternica este aceasta corporație străină (RMGC), de 10 ani nu a reușit să învingă o mână de moți hotărâți să nu-și vândă pământurile unor miliardari care-și doresc doar imensa bogație din munții Apuseni. Nicidecum nu-i interesează binele oamenilor de acolo! Pe mulți i-au păcălit cu beneficii materiale și promisiuni atractive, de genul locurilor de muncă bine plătite. Dar nu toți își vând sufletul și alături de aceștia rămași pe baricade, trebuie să fim noi ceilalți romani de pretutindeni, tineri sau bătrâni, care încă mai credem în altceva decât BANUL și PUTEREA.

În tot ceea ce facem vrem doar sa ne transmitem pașnic sprijinul pentru Roșia Montană, pentru oamenii de acolo, și să le spunem tuturor care încă nu știu, ce dezastru amenință Apusenii și întreaga Românie. Ultima mare bogăție a țării este pe cale să fie jefuită de o corporație străină, jaf la care se fac părtași toți conducătorii țării din ultimii 12 ani. Să nu-i lăsăm să facă asta. Să ne spunem punctul de vedere! Răspicat și hotărâți!

SALVAȚI ROȘIA MONTANĂ!

La polul opus… un graunte de speranta

2011-04-12T10:29:00.004+03:00

sursa: RevistaMurmur.info

Te-ai gandit vreodata la tine cu adevarat?… Ai cautat vreodata intelesuri mai mult decat subintelese din fiinta ta? Cum reusesti sa ajungi acolo unde-ti e harazit fara sa te umpli de naprasnicul vifor al societatii post-comuniste, capitaliste, atunci cand sti si vezi pe unde o iau cararile tale? Vezi, observi si investighezi fiecare detaliu ce compune lumea in care te afli, cauti raspunsuri la care replicile stau in suspans sau pur si simplu nu vor sa coboare din acel haos filozofic ce s-a format deasupra viziunii tale sedimentate asupra existentei. Este greu, din ce in ce mai greu iar singura ta salvare pare a fi, pentru moment, raftul cu carti pe care atent le-ai selectionat pentru a-ti forma gandirea, cea care te va purta prin tot acest haos social al vietii si poate sfaturile date de vreun slujitor al intelectualismului grobian scos parca fortat din bagajul cultural al unei perioade neinsemnate. Nu, nu este o lamentare, nici o patrundere fortat filozofica a dilemei constiintei sau a nelinistilor sufletesti, este pur si simplu o incurajare, un indemn la solidaritate si credinta, cea adevarata, menita a te sustine pe un drum sigur, din care nu te vei intoarce automat la primul obstacol intalnit. Vad, esti nehotarat… o iei ba in stanga, ba in dreapta si nu te poti decide. Te vezi scufundat in personalitatea ta formata de perioada tulbure a copilariei, adolescentei si ti-e frica sa nu te schimbi cu 180 de grade fata de ce erai. Nu, nu accept resemnari… nu vor face decat sa te duca la amanari si intreruperi ce vor schimba radical progresul tau. Il vor intoarce la faza incipienta sau chiar te vor da peste cap. Din fiecare parte primesti lovituri, esti inconjurat de atata informatie incat simti ca nu mai faci fata si te inchizi in propria carapace pana cand furtuna se mai linisteste. Iti dau un sfat: aduna-te! … Este singurul mod in care pot face ceva pentru nelinistea ta si felul meu de a-ti fi alaturi. Incepe prin a face progrese marunte si durabile, observa-ti mersul si consolideaza-ti-l prin credinta, roaga-te de fiecare data cand cedezi sau simti ca dai inapoi… indura greutatea si ai speranta, gandeste-te la cat de mult bine poti face atat tie cat si celor din jur si nu astepta recunoastere imediata, fiecare are la randul sau un drum greu. Vezi si partea plina a paharului si scoate orice fel de indoiala din mintea ta (adu-ti amite ca cine se indoieste de Dumnezeu nu respecta Crezul, nu respecta poruncile Lui si deci nu crede cu adevarat). Foloseste credinta ca pe o arma sigura si mergi inainte fara nici un fel de teama, din greselile pe care le vei face vei invata, iar Domnul este bun si nu te va lasa sa gresesti amarnic! Dupa fiecare progres du-te si roaga-te Lui, si cere-I mai mult, du-te la slujbe si tine canoanele bisericesti! Impaca-te cu lumea si deschide-te cu sufletul celor din familia ta! Vei observa ca mersul lucrurilor se va schimba radical iar tu vei fi alt om! Este greu, stiu, este atat de greu incat simti ca nu poti razbate, dar asta o spui acum, nu o vei mai spune si la jumatatea drumului, pentru ca te vei obeserva, vei vedea ca esti altcineva iar valorile tale vor fi altele! Te vezi cum erai si cum esti acum, sunt doua persoane diferite, dar negura in care te aflai, in care nu credeai si te amarai a fost luminata de ceva, o licarire ce te-a scos treptat si te-a adus aici, la viata, unde respiri un aer curat si zidurile cetatii tale sunt de neclintit… La polul opus… un graunte de speranta!

P.S.: Am scris aceste randuri in speranta ca vor ajunge la cei care percep mesajul lor, in care se ragesesc si din care vor putea lua ceva. Nu fac decat sa impartasesc niste randuri unor oameni care poate au nevoie de ele, dintre acestia, si eu fac parte!

sursa: RevistaMurmur.info

despre ASCOR

2011-02-10T10:05:00.002+02:00

Parintele Ieromonah Nicodim Petre : Toţi care ajung în ASCOR intră în Biserică, dacă înainte nu au fost

Cum aţi ajuns la ASCOR?

Am ajuns la Ascor cum ajungeau şi ajung şi astăzi ascorenii, printr-un student care participa la acţiunile Ascor. Eu m-am hotărît să văd ce este cu această asociaţie în urma unei conversaţii cu un student de la matematică. S-a iscat o discuţie despre importanţa practicării unui sport, ca tânăr. Aveam opinii diferite. Eu eram pentru sport, el nu. La sfârşitul discuţiei m-a invitat să întâlnesc, dacă vreau, un grup de studenţi care gândesc cum gândeşte şi el. Locuiam în Târguşor la căminul studenţesc C4. Joia ce a urmat am mers împreună la ASCOR. Era pe la sfârşitul lunii noiembrie în 1991. Sediul asociaţiei era atunci în clădirea Primăriei. Erau cam 20-25 de membri. Foarte serioşi. Fetele erau îmbrăcate cuviincios, băieţii la fel. Vorbeau atent dar şi firesc în acelaşi timp, fără preţiozităţi. În acea seară a fost invitat părintele profesor Ioan Vicovan care a tâlcuit pericopa evanghelică din duminica precedentă. Am fost marcat de acea întâlnire. Eram în căutare, voiam să înţeleg mai multe despre viaţă, să văd ce are prioritate şi să mă angajez în această direcţie. Toată săptămâna ce a urmat m-am gândit la ce s-a discutat acolo.

Care este părerea sfinţiei voastre despre Ascor?

Ascor-ul a contribuit la formarea a multe generaţii de studenţi. A fost cadrul în care s-au oferit răspunsuri la problemele de viaţă a mii de tineri. A fost totodată o alternativă la posibilităţile de a petrece timpul pe care le oferea Iaşul celor veniţi la studii.
Acum lucrurile s-au mai schimbat. Datorită economiei de piaţă şi a dezvoltării informaticii s-au produs unele mutaţii la nivel de gândire. Cu toate acestea sunt mulţi tineri pătrunşi de "neliniştea cea bună", care caută, care nu se pot mulţumi doar cu ceea ce oferă o societate secularizată. Au nevoie de mai mult, au nevoie de o viaţă spirituală intensă. Tinerii sinceri caută adevărul, caută repere sigure, nu vor să-şi rateze viaţa. Sunt mulţi în Biserică şi sunt mulţi prezenţi şi la acţiunile Ascor. Am auzit că unele filiale Ascor s-au desfiinţat iar altele sunt foarte firav prezente în Centrele Universitare din oraşele lor. Totuşi, unele filiale merg încă destul de bine continuând să facă misiune, fiind o pată de culoare spirituală în societate.
Aceşti tineri activând un an, doi, trei sau patru pe perioada facultăţii, după ce se vor despărţi de Ascor nu se vor despărţi de Biserică. Acesta este un cîştig pentru viaţa noastră şi penttru societatea românească în ansamblu. La Ascor vor învăţa să cînte la strană, vor dobândi noţiuni de credinţă destul de bune şi cînd se vor duce acasă şi se vor casători vor şti că trebuie să se spovedească, ei şi copii lor, când şi cum să postească, cum să se roage, cum să depăşească un necaz.
Nu pot face abstracţie de tot ceea ce au învăţat. Îi va mustra conştiinţa, vor şti, şi când ştie, omul nu poate să se mai comporte ca şi cum n-ar şti. Conştiinţa permanent îl va sesiza, becuşorul se va aprinde şi îi va atrage atenţia că greşeşte, atunci când va fi cazul. Spuneam câteodată că Ascorul este ca o lentilă. Toţi cei care vin aici sunt "refractaţi" spre Biserică. Este o atmosferă tinerească aici şi tinerii vin atraşi de alţi tineri. Este o asociaţie creştin ortodoxă, care este în Biserică şi fiind în Biserică, toţi care ajung în Ascor intră în Biserică, dacă înainte nu au fost. Aşa că Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi are în primul rând un rol misionar. Pe lângă asta, aşa cum am mai spus, oferă spaţiul şi contextul necesar ca studenţii să-şi petreacă anii de învăţătură frumos.
Patru ani cât stau, unde să mă duc? Ce sa fac? Mă duc la discoteca, la club, optez pentru şah sau să învăţ arte marţiale? Acestea sunt încă preocupări decente, dar sunt şi celelalte , vinovate.
Nu, dacă am spaţiul acesta aşa de frumos, vin aici, mă întâlnesc cu ceilalţi tineri care sun aici. Învăţăm unii de la alţii lucruri de folos, ne îmbogăţim sufleteşte, pentru că, fiind studenţi de la toate facultăţile este un mozaic cultural în Ascor, nu sunt numai studenţi la teologie. Sunt de la toate facultăţile şi fiecare vine cu o anumită încărcătură, cu o bucurie, cu o anumită înţelegere a lucrurilor, înţelegere care îi va îmbogăţi şi pe alţii, îi va ajuta să înţeleagă viaţa, sensul vieţii, scopul nostru, să înţeleagă lucrurile în complexitatea lor.
Tinerii câteodată au stări de depresie, de nemulţumire sau nu au bani dar fiind împreună se ajută să depăşească micile crize pe care orice tânăr le are, nu numai din punct de vedere sentimental dar şi în ceea ce priveşte relaţia cu familia sau situaţia lui financiară. Este ajutat să depăşească perioadele proaste dar şi ispitele. Unii au slăbiciuni, pentru fumat sau pentru băutură sau sunt atraşi de patimile trupeşti. Fiind într-un cerc de prieteni care propun un anumit standard de viaţă, duhovnicească, ei se vor asorta la grupul acesta de prieteni şi mulţi vor renunţa la vicii.

Ce acţiuni s-au organizat în perioada cât Sfinţia Voastră a-ţi fost vicepreşedinte la Ascor Iaşi?

La început nu erau foarte multe acţiuni. Poate două sau trei acţiuni pe săptămână. Se făceau repetiţii la cor, pentru colinde , se mergea duminica la biserică, iar joia la ora 18:00 era această întâlnire în care se medita plecând de la pericopa evanghelică de duminică. Au fost perioade când distribuiam familiilor necăjite ajutoare primite de către Mitropolie. În 1992 s-a adăugat activitatea de la casa de copii din Bucium, apoi s-au adăugat activităţi an de an. Pelerinaje, cursuri de formare, conferinţele din Postul Sfintelor Paşti şi al Crăciunului, activităţile de la Casele de copii şi de bătrâni şi altele multe.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de azi?

Să aibă energia tinereţii dar în acelaşi timp - înţelepciunea unui om vîrstnic, să fie prudenţi, răbdători cu ceilalţi din jurul lor care sunt mai neputincioşi; să fie sfătoşi, căci chiar dacă tânărul nu are bani, poate totuşi ajuta cu un cuvânt bun. În loc să ironizeze pe cineva care are anumite neputinţe, poate să depună un efort pentru al înţelege şi a-l ajuta. Să citească Sfânta Scriptură, în special Noul Testament, să-şi facă un minim program duhovnicesc în care să intre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară. Spunem de multe ori că suntem credincioşi, dar nu ne facem nici măcar rugăciunea de dimineaţă şi seară. Oamenii dimineaţa i-au micul dejun pentru trup ca să trăiască trupul, să muncească. Rugăciunile de dimineaţă reprezintă micul dejun pentru suflet, căci dacă nu - sufletul se sufocă, moare. La fel seara, cina pentru suflet sunt rugăciunile de seară. Trebuie făcute să nu se sufoce sufletul, căci întristarea, depresia, descurajarea vin de la lipsa de rugăciune, iar rugăciunea este, spun Sfinţii Părinţi, respiraţia sufletului. Sf. Marcu Ascetul ne spune că este " Izvorul tuturor bunătăţilor".Să luăm aminte.
Rugăciunea nu trebuie înţeleasă ca un canon sau ca pe o povară. Rugăciunea este izvorul tuturor bunătăţilor, este izvor de bucurie, este uşurare, este luminare, este înţelepţire. Este o mare şansă că suntem ortodocşi şi avem această cale de a ne deschide spre nesfârşitul lui Dumnezeu, avem rugăciunea. Trebuie să o vedem ca pe o mare bucurie, ca prilej de a ne îmbogăţi sufleteşte, de a ne înviora, de a acumula har. După ce ne rugăm putem să dăm şi la alţii putere, bucurie, curaj şi nădejde. Dacă nu, suntem o povară pentru ceilalţi. Omul de rugăciune este factor de echilibru pentru cei din jurul lui.
Să ne ajute Dumnezeu să fim bucurie şi binecuvântare pentru aproapele. Nu poţi însă să faci asta fără rugăciune şi bineînţeles fără sinceritate în spovedanie, că nu coboară harul peste tine.
Noi suntem copii Lui, dar în acelaşi timp avem şi libertatea de a-L prefera sau a-L refuza. Şi când îl preferăm, chiar stângaci fiind în rugăciune sau în modul de a ne exprima credinţa, El tot ne iubeşte mult, şi ne apreciază că Îl căutăm. Chiar dacă nu căutăm foarte priceput, încercăm să ne apropiem de El, aşa cu imperfecţiuni, dar Îl căutăm şi El vine în întîmpinarea noastră.

Interviu realizat cu secretarul mitropolitan (Mitropolia Moldovei si Bucovinei) Parintele Ieromonah Nicodim Petre, ex-vicepresedinte ASCOR Iasi.

sursa: ASCOR.md

In memoriam IPS Bartolomeu − de ce mor oamenii?

2011-02-04T07:24:00.003+02:00

sursa: CorinaNegreanu.Blogspot.Com

Printre temele dezbătute de Înaltul Ierarh, moartea este cea asupra căreia a insistat de nenumărate ori. Ce se întâmplă dincolo de mormânt şi de ce mor oamenii?

Astăzi, 3 februarie, IPS Bartolomeu Anania este petrecut pe ultimul său drum de către ierarhii Sfântului Sinod, monahi, preoţi, diaconi, mulţime de credincioşi şi reprezentanţi ai celorlalte culte religioase.

Mitropolitul Bartolomeu a fost cunoscut ca fiind un om „greu” de carte, unul dintre cei mai apreciaţi oratori ai Bisericii Ortodoxe. Mulţi dintre credincioşii ortodocşi s-au apropiat de el, mai întâi, prin predică şi apoi l-au cunoscut pe omul şi scriitorul Valeriu Anania şi Părintele duhovnicesc Bartolomeu.

Moartea este singura certitudine

În ciuda certitudinii morţii, ea rămâne totuşi nedeterminată: nu putem şti nici când şi nici cum vom muri!

În general, se spune că moartea este un fenomen ce li se întâmplă numai celorlalţi. Ştiu că voi muri, dar nu cred acest lucru. Şi totuşi...

Cu toate că, în linii mari, despre moarte se poate afirma că s-a spus aproape tot esenţialul, că nimic nu ne poate surprinde, totuşi, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum n-ar şti nimic despre ea.

Moartea este o evidenţă, de fapt, naturală şi familiară. Şi, totuşi, de fiecare dată când întâlnim această evidenţă, ea ne pare la fel de şocantă!

Nu vă temeţi de moarte!

Aşa cum arată Sf. Vasile cel Mare, cea mai înaltă înţelepciune a creştinului este să cugete de-a pururea la ceasul morţii. „Să murim şi să înviem în fiecare zi”, spune şi un părinte duhovnicesc contemporan.

Moartea, de fapt, este cea care ne învaţă cum să ne trăim viaţa. Să trăim clipa de acum ca şi cînd ar fi ultima. Ea ne arată cum să murim, dar mai ales cum să înţelegem lucrurile acestei lumi. Iată de ce gândul la moarte şi la Judecata de Apoi ar trebui să-l însoţească pe creştin în fiecare zi.

„Moartea nu este un fenomen, ci o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. Noi, creştinii ortodocşi, cunoaştem că sufletul omului nu moare, ci se transformă dintr-un mod de existenţă în altul, ştiut numai de Dumnezeu. Moartea este relativă, e o punte de trecere dintr-o stare în alta. Noi credem în învierea morţilor şi în propria noastră înviere”, ne precizează Părintele Bartolomeu.

Omul moare singur

Omul abordează moartea în stare de improvizaţie sau de nepregătire. Omul vine pe lume singur şi pleacă din această lume tot singur.

Vai! Înfăptuim solitar pasul pe care nimeni nu-l face în locul nostru, dar pe care fiecare îl va face când îi va veni ceasul.

„Cât de bine şi cât de simplu”, avea să murmure Ivan Ilici înainte de a-şi da sufletul.

A muri nu face zgomot. „Nu am auzit nimic”. După ce omul îşi dă ultima suflare, se dovedeşte, înainte de toate, mizerabila noastră neputinţă: supravieţuitorii nu ştiu ce să facă, nici cu ce să se ocupe, dar nu, nu se va spune că totul s-a sfârşit...

Ce se petrece însă dincolo de mormânt?

Indiferenţii faţă de fenomenul religios şi ateii, desacralizând moartea, se vor repezi să spună că totul se termină aici. Însă lucrurile stau cu totul diferit.

De altfel, noi, creştinii credem în Învierea Domnului Iisus Hristos, în învierea morţilor şi în propria înviere. În clipa morţii, dacă sufletul credinciosului îşi va afla mântuirea, el se va muta din viaţă în adevărata Viaţă.

Cea mai bună încredinţare, în această privinţă, ne-o dă cel mai mare ostenitor şi mărturisitor al Învierii − Apostolul Pavel.

„Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”.

Noi, oamenii murim, dar spectacolul lumii continuă. Istoria trece mai departe, cu noi sau fără noi... Trist este faptul că odată cu plecarea la Ceruri a mitropolitului Bartolomeu, credincioşii au sărăcit şi spiritual.

Aşadar, de ce mor oamenii?

Pentru că numai aşa pot deveni nemuritori.

Inregistrarea audio aici: http://www.youtube.com/watch?v=M1XVKinw26E

sursa: CorinaNegreanu.Blogspot.Com

cuvant catre tineri

2011-02-03T11:10:00.000+02:00

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

Ecologism sufletesc

2011-02-03T10:59:00.003+02:00

un fragment din ultima Pastorala de Craciun a Inaltului Bartolomeu:

“Pornind de la premiza ca planeta noastra este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al miscarilor ecologiste, care nu-si propun altceva decat refacerea si mentinerea pamantului in toata puritatea, frumusetea si rodnicia lui. Nu am auzit insa de un ecologism spiritual, de un curent impotriva poluarii sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculca gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenta si desfrau. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviata rastoarna valorile, consfintind anormalitatea drept normalitate, in interiorul unei libertati prost intelese si rau folosite. Aceasta, insa, nu exclude neputinta de a intelege libertatea in sensul ei profund si adevarat.

Cum am inteles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulatie rutiera, libertatea de a devasta adaposturile din statiile de autobuz, libertatea de a fi dezmatati, libertatea televiziunii de a afisa nerusinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocanesc, calomnia si asasinatul moral, libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de a-si ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-si ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a instraina bunuri culturale si de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede ca poate oricand sa faca ce vrea… Nu este liber cel care poate sa faca si sa spuna ce vrea, ci este liber cel care spune si face ceea ce trebuie si ceea ce este cuviincios.

Iubitii mei fii sufletesti,

Avem o lege pentru protectia copilului, dar ea nu se resimte si pe micul ecran, si cu atat mai putin in scolile publice unde functioneaza, obligatoriu, asa-zisele programe de sanatate care-i invata pe copii cum sa imbatraneasca vertiginos prin depravare planificata. Avem o lege antidrog, dar nu si una antidezmat. Avem o lege anticoruptie, dar nu si una antiseductie. Avertismentul antialcoolic devine timid si neputincios in vecinatatea imediata a betivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru daca eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de institutiile statului, de societatea civila si, nu in ultimul rand, de presa. Ne intereseaza copiii strazii, dar nu avem dreptul sa-i uitam pe copiii maidanului moral. Astazi suntem intr-o febrila cautare de solutii impotriva crizei si a saraciei, dar nu vom face nimic fara remediile spirituale impotriva acestei crime lente si bine studiate care distruge constiinta tinerilor.

Zadarnic curatim pamantul de gunoaie daca-l vom lasa populat cu oameni deformati si mutilati sufleteste. Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor si patrie”.

sursa: theologia.wordpress.com

Mitropolitul Bartolomeu

2011-02-01T13:57:00.005+02:00

Bătrânul oştean

(Fragmente din Cuvântul Arhimandritului Bartolomeu Anania la şedinţa din ianuarie 1993 a Sfântului Sinod în care s-a validat alegerea sa ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului; extras din volumul “Apa cea vie a ortodoxiei”, Editura Renaşterea, 2005)

“Sunt atât de nepregătit pentru acest eveniment al vieţii mele, încât nu am avut răgazul să-mi însăilez câteva rânduri, spre a mă prezenta în faţa Dumneavoastră cât de cât coerent şi cât de cât concentrat pe ceea ce, probabil, ar trebui să vă spun.

Cei care mă cunosc ştiu bine că, de-a lungul unei vieţi, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a mă ţine cât mai departe de treapta ierarhiei superioare bisericeşti, pe care dintru’nceput am considerat-o sfântă, pentru care am avut un adevărat respect, o adevărată veneraţie, şi pe care întotdeauna am socotit-o, în conştiinţa mea, după criteriile Sfinţilor Ierarhi. Şi pentru că, totuşi, trebuie să existe o clipă a mărturisirii: Am făcut aceasta nu numai pentru că mi se părea că am şi alte treburi de îndeplinit – fie în literatură, fie în administraţie -, dar şi pentru că, în fondul intim al sufletului meu, nu m’am socotit vrednic de o asemenea misiune (înainte de a ţi-o spune alţii, e imperios necesar să ţi-o spună propria ta conştiinţă). În al doilea rând, o dată cu vârsta mi-am cumpănit puterile şi m’am întrebat dacă, într’adevăr, pot să duc pe umeri o astfel de povară. (…)

De aceea nu m’am urnit din aşezământul de la Văratec decât în clipa în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist mi-a transmis, prin telefon, poruncă.

Iată că într’o asemenea circumstanţă, era firesc să mă întreb: De ce Biserica noastră nu are un steag al ei, care s’o individualizeze, s’o particularizeze faţă de alte Biserici? Şi mi-am zis: Pentru că la noi, românii, Biserica şi Patria au unul şi acelaşi stindard! Ca atare, rostirea lui Dumnezeu – prin Colegiul Electoral Bisericesc de astăzi – am primit-o (şi vă rog să-mi permiteţi să o primesc) ca pe o chemare sub drapel căreia bătrânul oştean, chiar în rezervă, nu putea să-i răspundă decât: Prezent!… Şi iată-mă aici! (…)

Aş putea mărturisi că, dacă mă uit bine în urmă, eu, arhimandritul Anania, cel căruia i-a mers numele că nu excelează prin obedienţă, am făcut, totuşi, ascultare: toate funcţiile prin care am trecut de-a lungul a trei decenii le-am primit ca atare, fără să cer vreodată ceva, şi cu atât mai puţin să mă lupt pentru vreuna dintre ele. (…)

Mai am o emoţie. Este adevărat că mi-am făcut studiile, o parte din ele, la Cluj. Tot atât de adevărat este şi faptul că am condus greva studenţească din iunie 1946, îndreptată atât împotriva stăpânirii comuniste, care atunci se înscăuna şi prindea puteri, cât şi împotriva şovinismului şi revizionismului maghiar.

Am fost exmatriculat din Universitate; a început lungul şir al arestărilor. După prima şi a doua am fost izgonit din Cluj, sub paza câte unui agent de siguranţă, dar m’am reîntors în oraş pentru o nouă tentativă de a-mi relua studiile. După cea de a treia arestare însă am fost din nou expulzat, dar sub cuvântul de ordine că nu mai am voie să calc pe teritoriul Clujului, cel puţin atâta vreme cât va trăi generaţia care m’a cunoscut.

Această interdicţie formală din partea puterii am încălcat-o abia peste opt ani, când inima m’a împins să merg la înmormântarea dascălului meu Victor Papilian. Apoi, ori de câte ori am mai călcat prin acest oraş mi-am adus aminte de vechea interdicţie, cu sentimentul că încalc un teritoriu străin, că merg acolo prin fraudă.

Dar atunci, în acel noiembrie 1947, pe o ploaie măruntă de toamnă, am fost expulzat din Cluj pe drumul Apahidei, până la Topliţa, cale de 200 de kilometri, escortat de jandarmi, din post în post. Înainte însă de a fi părăsit biroul ofiţerului care-mi comunicase interdicţia, i-am spus doar atât: “Domnule anchetator, dumneavoastră, puternicii de astăzi, vă faceţi un titlu de glorie din a fi desfiinţat graniţa de pe Feleac. Observ cu profundă tristeţe şi amărăciune că, cel puţin pentru un cetăţean al acestei ţări, Feleacul continuă să rămână graniţă. Vă salut”. Am făcut apoi semn agentului care aştepta lângă uşă şi am plecat, pentru ca să fiu trecut sub escorta jandarmilor.

Vă rog să-mi înţelegeţi această mărturisire de suflet, iertându-mi şi emoţia cu care conştiinţa mea înregistrează faptul că mă voi numi arhiepiscop şi al Feleacului. Deşi generaţia mea încă există, cred că hotărârea de astăzi a Bisericii mi-a ridicat interdicţia de a mai intra în Cluj şi mi-a desfiinţat graniţa de pe Dealul Feleacului.

Mie nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc din adâncul sufletului. Să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru voia Lui. (…)”

sursa: MihneaMaruta.Ro

Predica de pe munte...

2010-10-20T12:51:00.005+03:00

[...] Şi ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: „Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi, cei ce flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi voi, cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când din pricina Fiului Omului vă vor urî oamenii şi vă vor izgoni dintre ei şi vă vor ocărî şi când ca pe un rău vă vor lepăda numele. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi, că iată, răsplata voastră multă este în cer; că părinţii lor aşa le făceau profeţilor Dar vai vouă, bogaţilor!, că de pe-acum vă luaţi mângâierea. Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; că părinţii lor aşa le făceau profeţilor mincinoşi. Iar vouă, celor ce ascultaţi, vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc; binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc.

Celui ce te loveşte peste obraz, dă-i-l şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce-ţi ia pe ale tale, nu i le cere. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi-le şi voi lor. Şi dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii-i iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi dacă le faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii tot aşa fac. Şi dacă daţi cu'mprumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii le dau cu'mprumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu'mprumut nimic nădăjduind şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui-Preaînalt; că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi vi se va ierta. Daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf vi se va turna în poală c; căci cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura“.

Şi le-a spus şi o parabolă: „Poate oare orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu bagi de seamă bârna din ochiul tău? Sau cum poţi să-i spui fratelui tău: Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!, în timp ce tu nu vezi bârna care este în ochiul tău? Făţarnicule, scoate-ţi mai întâi bârna din ochi şi atunci vei vedea să scoţi paiul care este în ochiul fratelui tău. Că nu este pom bun care să facă roadă rea şi nici, dimpotrivă, pom rău care să facă roadă bună. Că fiece pom după roada lui se cunoaşte. Că nu se adună smochine din mărăcini, şi nici struguri se culeg din rug.

Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate ce este rău. Că din prisosul inimii îi grăieşte gura. Şi de ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne!, şi nu faceţi ce vă spun? Tot cel ce vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le face e, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Este asemenea omului care, zidindu-şi o casă, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră; şi venind apele mari, puhoiul a izbit în casa aceea, dar n'a putut s'o clintească, fiindcă era bine zidită pe piatră. Iar cel ce aude dar nu face, asemenea este omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie; şi puhoiul a izbit-o şi ea de'ndată a căzut; şi mare a fost prăbuşirea casei aceleia“.

sursa: Evanghelia dupa Luca, Cap. 6, versetele 20-49

ÎPS Bartolomeu - Corupţia spirituală

2010-09-24T09:16:00.008+03:00

Conferinta rostita la 13 februarie 1997 la "Casa Studentilor" din Bucuresti, la invitatia ASCOR

*** AUDIO + TEXT ***

E un subiect complet nou, si pentru mine, si pentru dumneavoastra. Intrucat Biserica spera sa fie prezenta si sa se implice puternic in viata spirituala a poporului, fara ca prin aceasta sa se considere ca are vreo obedienta de ordin politic, mi-am zis sa incerc ca, la propunerea ascoristilor, sa meditez asupra acestei teme si sa vad daca voi fi in stare sa trec acest examen; deoarece acesta este un examen la care ma supuneti si la care ma supun.

Si va voi spune imediat de ce: Pentru ca, de la bun inceput, am intampinat imense dificultati. Este foarte adevarat ca in teologie putem vorbi de convertirea unor notiuni, a unor termeni sau concepte in dimensiunea lor spirituala. Suntem foarte obisnuiti, si stim asta de la Sfintii Parinti, sa privim existenta in dubla ei dimensiune. As vrea sa va dau cateva exemple. Cuvantul "Viata", asa cum este scris in Noul Testament, inseamna pe de o parte viata aceasta, materiala sau materialnica, pe care o traim pe pamant, care are un inceput si un sfarsit, si, pe de alta, viata spirituala sau viata sufletului, care are un inceput, dar nu si un sfarsit. Sfantul Apostol Ioan foloseste intotdeauna cuvantul "viata" numai in intelesul sau spiritual sau duhovnicesc. E vorba numai de viata sufletului.

La alti Evanghelisti intalnim un fel de joc semantic; unul si acelasi cuvant poate sa aiba o semnificatie in prima parte a frazei si alta in cea de a doua parte. O traducere foarte literala si, deci, foarte exacta a textului: "Cel ce va vrea sa-si scape viata O va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si Evanghelia Mea, O va castiga" (Mt 16, 25). Asadar, cel ce va vrea sa-si scape viata de acum, acela o va pierde pe cea viitoare; dar cel ce isi va da viata de aici, pentru Mine si Evanghelia Mea, acela o va castiga pe cea de dincolo. Este motivul pentru care, lucrand la noua versiune a Noului Testament, a trebuit sa minusculez si sa majusculez atat substantivul cat si pronumele legate de el, pentru ca sa indic cele doua dimensiuni pe care le-a gandit Evanghelistul.

De asemenea, avem si alti termeni in Noul Testament. Sa zicem, termenul "paine" adica tot ce poate fi mai material. Pe de o parte este vorba de painea obisnuita si, pe de alta, de painea despre care Mantuitorul Hristos a spus: "Eu sunt Painea vietii". Asa incat, la inmultirea painilor, printr-o exegeza adecvata, este foarte usor de ajuns la painea spirituala, care este Sfanta Euharistie. De asemenea, "apa"; apa obisnuita, pe de o parte, si apa vie sau apa vietii, pe de alta. Va amintiti, desigur, de scena extraordinara a intalnirii Mantuitorului cu femeia samarineanca langa fantana lui Iacob. Aici este vorba de metalimbaj. Vorbind despre aceeasi apa, femeia intelege apa din fantana, iar Iisus vorbeste despre apa vietii. De aceea, cand El ii spune: "Daca ai fi cunoscut (...) cine este Cel Ce-ti zice: Da-mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie". La care ea, mentinandu-se tot in dimensiunea materiala, spune: "Da-mi, Doamne, aceasta apa, ca sa nu mai insetez si sa nu mai vin aici sa scot". Ei bine, de abia intr'un tarziu femeia va intelege ca Iisus vorbeste de apa spirituala, de apa vietii, care este si apa Duhului Sfant; cel ce primeste aceasta apa nu numai ca-si potoleste propria-i sete, dar el insusi devine izvor de apa saltatoare, in stare sa potoleasca si setea altora.

Avem si cuvantul "lumina": lumina fizica, de la soare, dar si lumina spirituala: "Eu sunt Lumina lumii"! Aceasta din urma e mai mult decat o metafora. Aici va rog sa-mi ingaduiti sa va spun la ce lumina s-a gandit Mantuitorul Iisus atunci cand a rostit aceste cuvinte. Primele cuvinte pe care le-a rostit Dumnezeu la Creatie (sau, mai precis, inainte de creatie) au fost: "Sa fie lumina!"; si a fost lumina. Dar, bineinteles, nu este vorba de lumina fizica, intrucat soarele si luminatorii care o emit au fost creati abia in ziua a patra. Asadar, este vorba de lumina increata (sau necreata) a lui Dumnezeu, care salasluia in El, depozitata intr-insul din vecie si pe care El, prin aceste cuvinte, a eliberat-o dintr-insul, pentru ca El sa creeze lumea in lumina, nu in intuneric. Primul gest a fost acela de a alunga intunericul si de a inunda acest haos cu lumina necreata. La aceasta se va referi Mantuitorul Iisus Hristos, si aceasta va fi lumina care va tasni din fiinta Lui in momentul Schimbarii la Fata, pe Muntele Tabor. Nu este vorba de o lumina exterioara, asemenea unui vesmant, cum se spunea pe vremea psalmistului, ci de lumina interioara, care e una si aceeasi cu slava lui Dumnezeu: nu exterioara, ci un dat launtric. Ea este lumina taborica, lumina pe care marii iluminati o vad, de care se impartasesc si care, manifestandu-se ca energii divine, le face posibil accesul la Dumnezeu. Este acea stare de comuniune prin participare, la care au ajuns sfintii in treapta lor ultima, de contemplatie.

Avem si cuvantul "cale", un drum care este mai lung decat acela pe care se merge cu pasul: calea spirituala: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (In 14,6). Acest cuvant a devenit atat de frecvent in constiinta crestinilor din primele veacuri, incat el era folosit in loc de "Biserica": cei ce urmau aceasta Cale.

Sa mai vorbim de "foc". Atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul anunta: "Eu va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine... va va boteza cu Duh Sfant si cu foc".

In aceasta ordine, a metalimbajului, avem (mai cu seama in Vechiul Testament) termenul "adulter", care insa capata o alta conotatie decat cea obisnuita. Este vorba de adulterul spiritual. Intre Dumnezeu si poporul ales se savarseste un "mariaj divin", prin legamantul pe care El il da lui Avraam si pe care il innoieste prin Moise: "Eu sunt Dumnezeu vostru, iar voi sunteti poporul Meu". Cu alte cuvinte, este relatia dintre mire si mireasa, care se va savarsi si se va desavarsi in Iisus Hristos si Biserica, El fiind Mirele, iar Biserica fiind mireasa. Ei bine, poporul evreu s-a indepartat de la legamantul sau fata de Dumnezeu, inchinandu-se la idoli. Dumnezeu a socotit aceasta drept tradare conjugala, iar in limbajul profetilor

Vechiului Testament aceasta incalcare a fidelitatii conjugale sacre dintre Dumnezeu si poporul ales capata termenul de desfrau sau adulter.

Tot in ordinea metalimbajului voi aminti si momentul in care Mantuitorul Iisus Hristos se gaseste cu ucenicii Sai pe corabie. Pornesc de la tarm, intra in larg si, la un moment dat, Domnul le spune: "Feriti-va de aluatul fariseilor!". Unii incep sa susoteasca intre ei: "Ne zice asa, pentru ca am uitat sa luam paine". De abia dupa aceea vor intelege ca nu e vorba de aluatul din care se face painea, ci de aluatul fariseilor, adica de ipocrizia lor si de modul lor de a gandi viata din societate.

Asa incat, onorata asistenta, avand in vedere aceste numeroase exemple (si as putea oferi mai multe, de transfigurare semantica), m-am gandit: Cum as putea sa abordez, dupa aceleasi metode si dupa aceleasi principii, tema care mi s-a propus: Coruptia spirituala? Pentru aceasta insa trebuie sa admitem ca exista coruptie materiala.

Ei bine, a trebuit sa recurg la singura carte dupa care ma puteam orienta: Codul penal. Stiti ce am constatat? Coruptia nu exista, ca termen sau ca infractiune, in Codul nostru penal. Veti cauta, ca si mine, degeaba; veti gasi in schimb cateva articole, de la 254 la 257, care mentioneaza: luarea de mita, darea de mita, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenta; cu oarecare bunavointa, acestora li se poate asocia falsul intelectual. Nu e cazul sa recurgem la definitii. Din pacate, din nefericire (si aceasta este motivatia pentru care presedintele a lansat campania), coruptia este o racila a societatii noastre; asa a fost mostenita din anii socialismului si asa va trebui sa o ducem in spinare inca multa vreme, pana cand ne vom debarasa de gandul ca ea poate sa existe si ca noi o putem practica. Ea a existat si continua sa existe; o stim bine din viata noastra zilnica. As vrea sa ma opresc un moment asupra faptului ca s-a spus ca se va duce o lupta impotriva coruptiei care exista in sistemul administrativ al Primariei. Pentru aceasta, va interpune un sistem prin care functionarul Primariei va fi izolat de beneficiarul care solicita un serviciu. Am banuit ca respectivul cetatean vine la ghiseu si lasa cererea intr-un recipient; cererea merge undeva la functionarul respectiv, care o rezolva, iar ea se intoarce la ghiseu fara ca functionarul sa-l fi vazut pe cetatean sau cetateanul pe functionar.

Sistemul poate fi un paleativ prin care coruptia este impiedicata, dar nu vindecata. Vindecarea vine numai din interior: sa-l convingi pe functionarul public sa fie corect. Daca vindecarea nu vine din interior, atunci orice fel de instrument care sa faca imposibil contactul dintre cel ce solicita mita si cel ce o ofera ramane ineficient.

Coruptia exista aproape pretutindeni. In invatamant: studentii sau fostii studenti isi amintesc momentele in care au trebuit sa se caute prin buzunare sau prin sacose pentru a trece un examen. In spital: nu departe e vremea cand un pacient murea cu zile daca nu putea plati asistenta medicala sa-i faca injectia cuvenita sau sa-i schimbe pansamentul. Exista, se pare, si in Politie, adica tocmai in institutia care ar trebui sa garanteze eradicarea si inexistenta coruptiei. Fenomenul a existat si exista si in Justitie, si e bine ca noii ministri nu ocolesc acest subiect, nu cauta sa eludeze racila, ci, dimpotriva, se straduiesc sa ia toate masurile pentru starpirea ei. Nu as vrea sa uit Biserica, in care coruptia se numeste "simonie". In Noul Testament se spune ca Simon Magul a incercat sa cumpere de la Sfintii Apostoli, cu bani, puterea de a vindeca si de a face minuni. Fireste, Apostolii au respins oferta, dar cuvantul a ramas. Simonie este modalitatea prin care cineva obtine hirotonia sau orice alta demnitate bisericeasca prin bani. Ea este condamnata de Sfintele Canoane, incepand cu cele apostolice si terminand cu cele ale Sinodului VII Ecumenic; este inscrisa printre infractiunile pe care le poate face clerul, iar legile bisericesti o pedepsesc ca atare.

Prin urmare, care este corespondentul spiritual al coruptiei? In ordinea materiala ea se numeste luare sau dare de mita, "atentii", cadouri, bani, bijuterii etc. etc. Dincoace, insa, care ar fi schimbul sau oferta, cererea? Care ar fi mobilul, intentionalitatea, adica acele elemente ce alcatuiesc o infractiune? In Biserica, deci in constiinta legii noastre morale, ea se numeste pacat.

Ei bine, nu am gasit inca un echivalent, o corespondenta; nu am reusit sa gasesc o paralela, asa cum am gasit pentru "viata", pentru "paine", pentru "foc", pentru "apa". Mai mult, s-ar putea ca multi dintre dumneavoastra sa nu stiti ca in Noul Testament exista o pagina in care coruptia e chiar incurajata, binecuvantata si laudata de Dumnezeu; si anume, intr-o parabola foarte putin citata in tratatele noastre de teologie si sistematic ocolita de exegeti. Ea se gaseste numai in Evanghelia dupa Luca, (16, 1-9) si se numeste: "Parabola iconomului nedrept".

Se spune ca era un om bogat care avea un iconom (administrator sau intendent) care-i chivernisea averea. La un moment dat, acestui bogat i se aduce la cunostinta ca administratorul sau este incorect in manuirea averii. Stapanul il cheama si-i spune: "Ia toate registrele, toate actele, toate socotelile, si mi le pui pe masa, pentru ca am hotarat sa te concediez". In fata acestei situatii, iconomul isi pune problema existentei de aici inainte si isi spune:

- Sa sap nu pot, sa fur mi-e rusine. Stiu ce sa fac pentru ca sa ma primeasca datornicii in casele lor dupa ce voi fi dat afara, adica sa beneficiez de adapost si hrana.

De indata merge la unul si-i spune:

- Cat ii datorezi tu stapanului meu?

- O suta de masuri de untdelemn.

- Ia zapisul (adica contractul) si scrie cincizeci; incepand de astazi, nu-i vei mai datora stapanului meu 100 de masuri, ci doar jumatate.

Merge la altul:

- Cat ii datorezi tu stapanului meu?

- O suta de masuri de grau.

- Ia documentul si scrie optzeci.

Opereaza treaba aceasta, probabil, cu toti datornicii sau cu cea mai mare parte din ei, asigurandu-si astfel existenta pentru tot restul zilelor lui. Care este efectul?: Stapanul il lauda! Dar nu pentru incorectitudinea cu care ii administrase averea, fapta pentru care il pedepsise cu concedierea; il lauda pentru abilitatea de a se descurca in situatii limita. E vorba de perspicacitate, de o anumita inteligenta si de un anumit instinct de a reactiona rapid si eficient intr-o problema de viata.

Se zice ca, in realitate, iconomul nu a falsificat acele chitante, ci le-a redus la valoarea lor nominala, pentru ca diferenta era comisionul ce i se cuvenea lui; asadar, reducand restul la jumatate, aceasta era economia pe care el si-o depunea, de fapt, in casa datornicului. Interpretarea pare putin fortata, dar, pana la urma, trebuie sa retinem concluzia: Acelasi Mantuitor Iisus Hristos care a spus: "imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar cei ce o asalteaza o cuceresc", spune si: "Faceti-va prieteni prin bogatiile nedrepte".

Dragii mei, "jaful duhovnicesc" este singurul pe care Dumnezeu il admite. Si stiti de ce?: Pentru ca niciodata nu-l jefuiesti pe Dumnezeu de bunatatile Lui, lipsindu-l pe aproapele tau de ele. Dumnezeu, Omul bogat prin excelenta, Vistiernicul nelimitat in bogatiile Lui, intotdeauna va fi gata sa-ti dea tie, sau, daca vrei, sa se lase jefuit de tine, fara ca prin aceasta semenii tai sa fie jefuiti de aceleasi bunuri.

V-am pus in fata acest exemplu dificil pentru ca sa vedeti ca ne aflam intr-o incurcatura si mai mare: dupa toate aparentele, a lucra incorect este o fapta laudata si incurajata de Scriptura.

Gasindu-ne in fata acestui impas, va trebui sa recurgem la altceva, si anume la filologie. Nu pentru ca ar fi un fel de toana a mea (nu sunt filolog de meserie, ci chiar departe de asa ceva), ci pentru ca suntem nevoiti sa apelam la cuvantul original si sa vedem ce ne spune acest termen, cum este el folosit in Sfanta Scriptura.

Cuvantul romanesc "coruptie" vine de la ....[continuarea pe link-ul de mai jos]

SURSA: CreştinOrtodox.Ro

Paza, Curăţirea şi Străpungerea INIMII !

2010-09-23T17:45:00.003+03:00

--- articol preluat de pe Cristian Stavriu's Ortodox Blog ---

Curăţirea inimii!

,,Paza”, ,,curăţirea”, ,,zdrobirea” sau ,,străpungerea” inimii este o lucrare continuă, în care inima, străjuită de minte, se curăţă de sentimentele şi trăirile necurate şi se uneşte cu mintea, reflectând armonia primordială a puterilor sufleteşti ale omului. Unificată în sine, ea caută să refacă legătura de iubire faţă de Dumnezeu, pe Care Îl caută în tot și în toate.

Părinţii copiilor, învăţătorii elevilor și duhovnicii își învaţă ucenicii mai mult în ceea ce privește faptele exterioare. Rare sunt însă sfaturile care privesc starea inimii. ,,Cele mai multe se referă la faptele cele bune și la buna purtare, dar puţin învaţă cum trebuie să fim în adâncul inimii noastre. Este o mare greşeală”.

Toate acestea ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos care ne-a spus: ,,Că nu este pom bun care să facă roadă rea și nici, dimpotivă, pom rău care să facă roadă bună. Că fiece pom după roada lui se cunoaște. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici struguri se culeg din rug. Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce e rău. Că din prisosul inimii grăiește gura” (Luca.6, 43-45).

Curăţirea inimii este o lucrare grea, dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, pentru că: ,,Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă lui Dumnezeu” (Luca 18, 27). Însă pentru un creștin adevărat, spune Domnul Iisus: ,,Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23).

Scopul tuturor poruncilor Dumnezeiești este să cureţe și să sfinţească inima credincioșilor.

Altceva este curăţia inimii și altceva curăţia minţii. Aceasta deoarece mintea constituie una din facultăţile cele mai nobile ale sufletuli, în vreme ce inima este constituită din toate puterile sufletului.

Sfântul Isaac Sirul învaţă că: ,,mintea se curăţește ușor, dar tot așa de ușor se întinează; iar inima cu anevoie se curăţește, dar și cu anevoie se întinează, deoarece cuprinde și ţine toate simţirile cele dinlăuntru”.

Dacă am avea dragoste dumnezeiască sau măcar dragoste firească omenească, am simţi în adevăr că toţi suntem fraţi și fii ai aceluiași Părinte Ceresc, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat și nu ne-am sminti de viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei și i-am ajuta.

,,Iar dacă ne smintim, răutatea se află în noi, nu în afară de noi."

Când ne smintim să ne spunem nouă înșine: ,,Tu pe câţi ai smintit? Și nu vrei să rabzi pe fratele tău. Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”

Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Îngerii, care văd pe pământ pe toţi oamenii, pe unii care hulesc, pe alţii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupește, etc. Cum rabdă ei toată răutatea și păcatul ce există în lume, și noi nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoșător!” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, (2), p.59.)

,,Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască (Evrei 12, 29) toate ard și se curăţă. Deși diavolul nu încetează să-l ispitească și să arunce asupra lui gândurile rele, omul duhovnicesc este foc dumnezeiesc mistuitor care le arde. Pentru aceasta ne spune Sfţntul apostol Pavel: ,,Toate sunt curate celor curaţi” (Tit 1, 15).

Omul duhovnicesc fiind ajutat de harul dumnezeiesc se schimbă în înţelesul cel bun, și nu mai este afectat de omul păcătos. Îl vede și-l doare pentru el, dar nu păţește nici un rău.

Iar un creștin aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se poate schimba în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba și-n rău de către un om trupesc.

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAŢA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAŢA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

Puiul

2010-09-10T06:55:00.005+03:00

Puiul, de Costache Ioanid

Trist
si singur in gaoace,
puiul galben-auriu
a simtit intr-un tarziu
ca-i stingher,
ca n-are pace.
A simtit ca lumea lui
tot mai stramba
nu stiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gandi.
"Cum de m-a ajuns napasta
sa traiesc intr-o margica,
intr-o casa
tot mai stramba,
tot mai mica?...
Sa nu pot sa-mi aflu loc
nici pe fata,
nici pe spate.
Si sa-mi creasca,
dupa toate,
uite
ce natang de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciuda
eu cu ciocul,
ca un prost...
Insa ciocul ce s-auda?
Cade-n stanga,
bate-n dreapta
si-mi atarna
ca o barna
fara rost.

Mi-au iesit si doi ochi mici.
Ce sa fac cu ei aici?
Mi-au crescut si aripi grele.
Ce sa fac aici cu ele?
Iar sub pantec,
la picioare,
se facura niste ghiare...
lungi... cu varfu-ncovoiat...
Simt ca toate-n pantec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povara?..."

Si,
lasat pe partea stanga,
a-nceput usor sa planga
puiul
pentru-ntaia oara...

*

Dar deodata,
in gaoc,
bate cineva de-afara...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima in pui se zbate,
se-nfioara.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vraja,
a batut si puiu-n coaja.
Uite!
Sub ciocanituri solide
se deschide
o fereastra!
Doamne,
ce priveliste maiastra!
Apoi uite-acum cat loc...
unde poate sa alerge
sa se joace,
sa se culce...
Iar un glas atat de dulce,
glas de mama...
andantino,
iata,
ii vorbeste:
Vino...
Si sari degraba puiul
din barlogul vietii vechi.
O, acum cat e de bine
sa ai ochi,
sa ai urechi!...
Ce frumoasa e lumina!...
Parc-ar vrea in piept s-o soarba.
Asta ce-i?
Un fir de iarba...
Iar acolo?
E gradina...
Si-naltand privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a batut din aripioare
si-a facut intaiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipita,
a zarit intr-un arbust
o graunta rumenita.
Mm!
Da´ buna e la gust!
Iar colea, o gaza mica
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocusorul totusi
nu e...
nu e rau de loc!
Dar aici in noua tara,
ce s-ar fi facut el oare
fara aripi, fara ghiare,
fara vechea lui povara
din casuta cea sihastra?
Bietul pui...

*

Fratii mei,
povestea lui
nu-i decat povestea noastra...

Cinste,
curatie,
mila,
jertfa,
inima umila,
lacrimi grele,
bunatate,
si suspine dupa stele,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci aici cu ele?
Sa fii mut ca oaia-n strunga,
cu rabdare (indelunga!),
sa nu fugi dupa avere,
dupa nume,
sa iubesti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
sa te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce sa faci cu ele-n lume?
Cand sub soare are pret
numai zambetul istet,
numai vorba indrazneata,
numai pasii rari si grei,
numai mana cu manusa
care trage la cenusa
de la toti
pe turta ei;

da,
cand viata e-o berbunca
unde toti strabat rascrucea
si in calea ta arunca
spini si cioburi
fara numar,
tu,
sa-ti iei in taina crucea
si s-o duci umil pe umar...
suspinand discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocara...
O, Parinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povara?

*

Pentru ce?
Nu stii?
Asteapta...
Vine-o clipa,
un soroc,
cand la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Si-n acest stravechi gaoc
se va face o fereastra
catre lumea cea maiastra.

Si-atunci,
frate,
cat va fi de bine
sa ai pieptul cu suspine,
sa ai umerii cu cruce,
sa ai tamplele cu spini,
sa ai fata toata plina
de a lacrimilor salbe!
Caci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
si tunica de lumina
si cununa de rubini
si toiag de-mparatie,
care stie lumi sa-nfrunte
(dupa cum Ioan ne-a spus!)
cand ne va sclipi pe frunte
numele etern, Iisus!

Film despre parintele Mihail, Manastirea Banceni si romanii din Ucraina

2010-09-03T18:25:00.006+03:00

sursa: OrtodoxieSiViata.blogspot.com

Să facem curăţenie în toată ţara! Într-o singură zi!

2010-05-12T05:22:00.006+03:00

Doar pentru că te muţi cu 2 metri mai departe de o grămadă de gunoi când ieşi la picnic, asta nu înseamnă că mizeria nu mai e acolo. Doar pentru că alegi să te uiţi în altă parte, asta nu înseamnă că în apele râului care îţi alimentează oraşul cu apă potabilă nu plutesc zeci de mii de PET-uri şi pungi. Doar pentru că nu fotografiezi şi munţii de gunoaie când pleci în vacanţă, asta nu înseamnă că ei nu erau acolo.

Ce-ar fi să schimbăm foaia? Ce-ar fi să ne notăm în calendar o dată importantă pentru fiecare dintre noi: aceea în care sute de mii de români au spus ”Stop!” şi şi-au curăţat ţara de PET-uri, pungi şi hârtii lăsate de alţii, purtate de vânt şi apă în cele mai frumoase locuri din România? Nu ne permitem să ne cumpărăm o ţară mai curată, şi nici nu am avea cum, dar putem să o curăţăm noi! Într-o singură zi s-o curăţăm pe toată! Să ne mândrim din ziua următoare că avem o ţară curată, că am scris istorie, că am acţionat împreună măcar pentru o zi!

Copiii tăi te vor întreba dacă ai fost şi tu unul dintre voluntarii „Let’s Do It, Romania!”. O să-i spui că da, că ai fost şi tu unul dintre cei care au schimbat într-o singură zi felul în care arată o ţară, sau că era ceva interesant la TV şi ai stat acasă? Nu rata şansa de a-ţi schimba ţara!

Prin acest proiect ne propunem curăţarea mormanelor de gunoi din arealele naturale ale ţării, într-o singură zi. Mormanele de gunoi pe care le vom identifica şi curăţa în cadrul acestei campanii sunt gunoaiele aruncate de către cetăţeni (fie ei localnici sau turişti) în areale naturale. În mormanele de gunoi nu se includ zonele în care au fost transportate deşeuri cu utilaje şi depozitate sistematic (acestea fiind gropi de gunoi ilegale). Arealele naturale curăţate pot fi atât pe uscat, cât şi pe apă.

Aşa cum au fost organizate acţiunea din Estonia (ţara de origine a iniţiativei, vezi video) în 2008 şi cele din Letonia şi Lituania în 2009, acţiunea din România presupune implicarea cetăţenilor, a autorităţilor locale, a firmelor private, a operatorilor de salubritate, a persoanelor publice şi a mass media pentru a mobiliza populaţia să iasă în ziua stabilită şi să cureţe deşeurile conform planului realizat de către echipă.

În România, ziua de curăţenie naţională va fi pe 25 septembrie 2010.

Ca obiective pe termen lung, proiectul îşi propune responsabilizarea cetăţenilor faţă de mediul înconjurător şi colaborarea cu autorităţile pentru îmbunătăţirea infrastructurii şi a sistemului de amenzi.

Pentru detalii despre etapele proiectului „Let’s Do It, Romania!” apasă aici.

Pentru a consulta “Ghidul proiectului „Let’s Do It, Romania!” apasă aici.

2010-04-13T14:07:00.000+03:00

Hristos a înviat! (Vasile Militaru)

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!

Postul Mare

2010-02-12T22:43:00.006+02:00

Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfinţele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (a se vedea articolul Postul). Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.

Postul Mare: sensul postirii

Scopul iniţial al postirii de dinaintea Sfintelor Paşti era pregătirea catehumenilor care urmau să fie botezaţi de Paşti şi să intre în biserică. Cu toate acestea, a devenit curând o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului pentru aceia care erau deja creştini. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos.

Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru

Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.

Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Atmosfera şi starea sufletească în Postului Mare

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile – sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie – printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post.

Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:

muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare

cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)

slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)

postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.

Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").

Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Structura Postului Mare

Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:

începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);

1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),

2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;

3. Duminica Sfintei Cruci;

4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi

5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.

După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.

sursa: Orthodoxwiki.org

Sf Grigorie de Nazianz despre Aratarea lui Dumnezeu sau Nasterea Domnului

2009-12-25T15:39:00.003+02:00

I. Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă (3)! Cântaţi Domnului tot pământul! (4) Şi ca să spun două lucruri deodată, cerurile să se veselească şi pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc şi acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe cel care se naşte acum (8)?

II. Încă o dată întunericul se risipeşte, încă o dată lumina se înfiinţează. Încă o dată Egiptul se pedepseşte cu întuneric (9) şi încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care şade în întunericul necunoştinţei (11), să vadă lumina cea mare a cunoştinţei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruieşte! Umbrele trec grăbite, adevărul păşeşte în lume. Melhisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne porunceşte, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniţi din palme” (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul şi ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea şi numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiţi calea Domnului” (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci”(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toţi, când îl vor vedea înălţându-se la cer şi, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de judecător.

III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua naşterii lui, fiindcă se spune şi într-un fel şi în altul, punându-se două denumiri unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin naştere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista şi de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea şi, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutăţii, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naştere, pentru aceea că s-a născut.

IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci aşa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el şi născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună şi, aşa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot aşa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (22) şi, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinţă! Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum.

V. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm mirosul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului. Să nu ne moleşim în haină străvezie şi care alunecă pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din seminţele rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.

VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor şi fasturilor lor şi sărbătorilor păgâneşti, lor care denumesc dumnezei până şi pe cei care se desfată de mirosul jertfelor şi care, fireşte, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se şi plăsmuitori răi şi preoţi răi şi adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumnezeiască şi cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de faţă, ca aşa, desfătarea să fie cu adevărat a noastră, şi nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreţi să vă înfăţişez, cumva, vouă bunilor mei oaspeţi, căci şi eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de faţă cât mai îndestulat şi cât mai cu dărnicie, ca să cunoaşteţi cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, şi cel de la ţară pe cei de la oraş, şi cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, şi săracul şi cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăţie (24).

Aşadar am să încep de aici. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu şi, ca atare, dumnezeiască, şi să plecaţi de aici după ce v-aţi desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastră va fi foarte întinsă şi iarăşi foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).

VII. Dumnezeu a fost este şi va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” şi „va fi”, sunt secţiuni ale timpului nostru omenesc şi ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirmă o numire pe care el însuşi şi-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, este ca un ocean de fiinţă nesfârşit şi nemărginit, lucru care depăşeşte orice cugetare cu privire la timp şi la natură. E doar întrezărit de minte, dar şi aci cu totul nedesluşit şi sărăcăcios, şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte şi care fuge până să fie înţeleasă; aşa de puternic ne străfulgera mintea - bineînţeles atunci când ne este curată - aşa cum ne orbeşte de lumină şi vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare şi aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârşire neînţeles şi de neînsuşit, este de nenădăjduit şi de nedobândit şi ca, prin ceea ce nu se înţelege din el, să uimească, şi prin uimire să fie mai dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, ajunşi aşa - acum cuvântarea se face mai îndrăzneaţă! - să se întreţină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei şi cunoscându-se de ei (30) şi aceasta poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.

Dumnezeirea este deci nemărginită şi anevoie de intuit cu mintea şi din fiinţa ei singur lucrul acesta îl înţelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înţeles, sau cu totul de neînţeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndoială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur şi simplu alcătuirea.

VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început şi după sfârşit, căci ceea ce este dincolo de acestea şi ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea priveşte din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta şi pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii şi nesfârşitului din el le-a zis „fără de început”; când priveşte la cele de jos şi care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” şi „nepieritoare”, iar când uneşte totul laolaltă, i-a zis „veşnică”. Căci veşnicia nu este nici [...]

CONTINUAREA AICI

sursa: vestitorul.blogspot.com

2009-12-22T12:32:00.005+02:00

TUDOR GHEORGHE - VIN COLINDATORII

Vin colindatorii, cum veneau odata, lerui ler
Sa colinde-n seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi, lerui ler,

Gazdelor crestine sa- i primiti in casa lerui ler
Si cum se cuvine sa-i poftiti la masa lerui ler
Nii trimite sfantul sa ne-'ncerce mila lerui ler,
Domnii mari de astazi sa-si deschida vila lerui ler,
Sovaielnic pasu, mainile plapande lerui ler,
Tremurat lii glasu ,nu stiu sa colinde lerui ler,
Daca stau la poarta si nu zic nimica lerui ler
Domnilor de astazi sa va apuce frica lerui ler,

Muta-i intrebarea ce rasuna afara lerui ler,
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara lerui ler
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse lerui ler
Pe la porti straine, ce ne stau inchise lerui ler,

Vin colindatorii cum veneau odata lerui ler
Sa colinde in seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi lerui ler

A fi sau a nu fi

2009-12-18T08:50:00.008+02:00

“Între Freud şi Hristos (ediţie revizuită)”
- P. Savatie Baştovoi -

"Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.

Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.

Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.

Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează. Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.

Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei? Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea."

sursa: savatie.wordpress.com

Împreună la Sfânta Liturghie

2009-12-17T10:55:00.003+02:00

- articol scris de Claudiu si postat pe Ortodoxia Tinerilor -

Mă gândeam odată cum ar fi să stau la Sfânta Liturghie, iar în Biserică să fie numai persoane pe care le cunosc. Cum ar fi ca toată biserica să fie plină de prieteni, cunoştinţe, rude, părinţi, colegi, profesori, vecini, etc. şi toţi să ne ştim unii cu alţii, oriunde întorci capul să vezi o faţă cunoscută.

E ciudat uneori când mă duc duminica la Biserică şi conştientizez că o parte din cei dragi ai mei în acel moment fac altceva, se duc în alte locuri. E ciudat pentru că realizezi că alţi oameni nu acordă aceeaşi importanţă lui Dumnezeu şi Bisericii cum i-o acorzi tu, şi prin asta îţi scade puţin entuziasmul, îţi răceşte cu câteva procente credinţa.

De aceea Biserica suntem noi toţi, din acest motiv ne spun Sfinţii Părinţi că dacă suferă un mădular al trupului suferă tot trupul. Mi s-a întâmplat să fiu la miezul nopţii, de revelion, în Biserică iar o parte din prietenii noştri să fie la petreceri. Ceva era ciudat, nu mă puteam bucura cu toată inimă, mă durea că alţii nu-L cunosc pe Dumnezeu, că Biserica era aproape goală. Raportând această experienţă la un meci de fotbal în care tot stadionul îşi susţine în cor echipa, toţi având acelaşi sentimente: de bucurie când echipă dă gol, de mâhnire când ratează, de întristare când pierde… Atunci înţelegi ce-nseamnă ca sentimentele tale să mai fie şi-n inimile a 30 000 de oameni.

Mi-aduc aminte cum la meciurile de fotbal din Spania tot stadionul de 80-100 de mii de oameni strigă în cor: “Aiiiiiiiiii” când echipa lor ratează, ca şi cum ar avea o singură voce. Cam aşa ar trebui să fim şi noi în Biserică, toţi să avem aceleaşi gânduri, aceleaşi năzuinţe, sentimentele din inimile noastre să se regăsească şi la sutele sau miile de oameni din viaţa noastră, pe care îi întâlnim zilnic.

Mi-ar fi mult mai uşor să mă rog lui Dumnezeu când sunt în Biserică văzându-i pe cei dragi lângă mine, e deajuns să le văd chipul frumos şi să-mi aduc aminte de toate problemele şi bucuriile pe care le au, şi să-i pot cere Domnului să-i sprijine. Eram aseară la cumpărături printr-un hypermarket şi mă uitam la feţele oamenilor şi mă gândeam: pentru mine ei toţi sunt străini, dar Hristos Domnul îi cunoaşte pe fiecare dintre ei, le ştie şi cel mai adânc colţişor al inimii, le cunoaşte toată viaţa şi gândurile. Eu trec pe lângă ei foarte uşor, dar ce m-aş bucurat să-mi fie prieteni!

Aşa e şi-n Biserică, mai ales pe la oraş, suntem străini unii de alţii, suntem aşa apropiaţi fizic dar aşa departe sufleteşte, deşi stăm sub acelaşi acoperiş, sub privirile Pantrokratorului, gândurile noastre nu se întâlnesc. Va veni o vreme când toţi vom fi în faţa lui Dumnezeu în acelaşi gând, cu aceleaşi năzuinţe.

(Claudiu)

POSTUL – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE

2009-12-15T16:36:00.004+02:00

(conferinţă Danion Vasile - Braşov, 4 martie 2007)

Sfântul Ignatie Brianceaninov spunea că „este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele Sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post”. Ceea ce vom şi face, întrucât întâlnirea din această seară nu va fi un simplu monolog, ci va avea o parte de întrebări şi răspunsuri…

A aborda o astfel de temă – postul – la vârsta pe care o am eu, adică la aproape 33 de ani, este, din start vă spun, un lucru nepotrivit. Nu stă în tradiţia Bisericii să vorbească despre subiecte duhovniceşti cei care au dinţi de lapte. Dar întrucât duhovnicul mi-a cerut să abordez astfel de subiecte în conferinţele pe care am fost invitat să le ţin, am să fac ascultare, dar am să precizez că mă adresez mai ales celor care nu au duhovnic. Pentru că cei care au duhovnic, au antrenor care-i călăuzeşte pas cu pas spre mântuire.

Unii dintre dumneavoastră aveţi duhovnic şi s-ar putea ca expunerea mea să vă plictisească. Mi-am asumat acest risc în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că ar fi fost pur şi simplu mândrie să-mi treacă prin minte a-i călăuzi pe calea postului pe cei care au duhovnic.

Într-o carte extraordinară, Înstrăinarea ethosului creştin, a părintelui Filotheos Faros, care a apărut la editura Platytera, în anul 2004, e un pasaj foarte frumos: „Această carte, care în esenţă nu e un produs al cunoştinţelor bibliografice, ci al experienţei, s-a născut din echivocul pe care starea lumii contemporane îl produce vis-a-vis de eficacitatea învăţăturii creştine. Ce se întâmplă cu făgăduinţa lui Hristos de a mântui lumea? Foarte des avem impresia că creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemeni, este responsabil pentru decăderea ei”. Cuvinte foarte grave! „Chiar dacă această impresie poate fi superficială şi într-o foarte mare măsură nedreaptă şi inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi reexaminată”, spune părintele. „Există într-adevăr indicii pentru faptul că ceea ce este considerat a fi creştinism este responsabil pentru multe dezastre, cel puţin în lumea apuseană. Iar aceasta instituie imperativa necesitate de a se cerceta în ce măsură ceea ce este considerat creştinism este tradiţie autentică. Şi în ce măsură este denaturare şi falsificare a tradiţiei creştine autentice.”

În momentul în care abordăm subiectul postului trebuie să fim conştienţi de faptul că acest subiect i-a făcut pe mulţi să stea departe de biserică. Pentru că au confundat roadele postului cu anumite probleme psihice, cu anumite schizofrenii, cu anumite stări de tulburare pe care, ca duhovnic şi psihiatru, părintele Filotheos Faros le analizează cu exactitate în cărţile sale.

Şi ceea ce mi-a plăcut în această carte e că părintele zice cam aşa: sunt mulţi care vă prezintă o Ortodoxie din cărţi. În momentul în care vedeţi că realitatea nu seamănă cu ce scrie în cărţi, ajungeţi într-o mare criză. De asta cred că trebuie să prezentăm Ortodoxia aşa cum este ea trăită. Astfel încât omul care intră în biserică să nu aibă impresia unei rupturi, unei schisme la nivel sufletesc.

De altfel, textul părintelui Filotheos Faros începe foarte frumos. Primul capitol are titlul O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie de trăire şi de viaţă – Foarte interesant! Adică nu vorbeşte din cărţi. Are curajul să scrie că ceea ce este în cartea lui este şi în viaţa lui.

Sunt unii care sunt foarte receptivi faţă de cărţi în care sunt recomandate posturi cât mai aspre. Le place să citească despre măsuri duhovniceşti de neatins şi le place să viseze, pentru că ei înşişi nu trăiesc ce scrie în cărţile respective, ei înşişi nu se află sub călăuzirea unui părinte sporit în viaţa duhovnicească, şi astfel de visători eşuează.

Un tânăr, care a ajuns de câteva ori şi la psihiatrie, mi-a scris tot felul de mesaje despre cum vrea el să schimbe lumea, să revoluţioneze lumea, să urce pe culmile sfinţeniei şi că el va lua cu siguranţă cununa muceniciei de la această lume căzută. Am încercat să-i tai aripile, că n-are o bază duhovnicească care să-i permită să se angajeze în operaţiuni de mântuire cosmică. Am regăsit la el dorinţa aceasta asupra căreia ne atenţionează şi Sfinţii Părinţi, că începătorul vrea să le facă pe toate.

A apărut o carte despre familie în care, la capitolul despre post, sunt date sfaturi din Filocalie. Şi m-a atenţionat cineva: „Uite, ce extraordinar, să le recomanzi soţilor să postească la măsura Sfinţilor Părinţi”… Mie mi-a stârnit un zâmbet pasajul respectiv, pentru că era utopic, pur şi simplu. Şi mă întrebam ce viaţă duce autorul respectiv. Pentru că în momentul în care zici: „iubitorii de Hristos trăiesc aşa”, iar tu nu trăieşti aşa, eşti mincinos.

Dacă Dumnezeu ţi-a dat har să trăieşti ca Sfinţii Părinţi, ţi-a dat şi sensibilitatea, şi darul discernământului prin care tu nu pui celui de lângă tine o povară mai grea decât poate duce.

Unul din criteriile după care se diferenţiază părinţii duhovniceşti de falşii părinţi duhovniceşti este că părinţii duhovniceşti autentici iau asupra lor juguri foarte grele şi sunt cât se poate de înţelegători cu neputinţele celorlalţi, pe când falşii duhovnici pun juguri foarte grele pe umerii celorlalţi, fără să le poarte ei înşişi.

Dragostea adevărată pe care ne-o dă Hristos nu ne face niciodată să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un şobolan, ca pe o insectă. Părintele Steinhardt spune în Jurnalul fericirii ce impresionat a fost când, spovedindu-se duhovnicului său că nu vrea să-i mai dea bani nu ştiu cărui om, care suferea de o patimă, părintele a spus: „Lasă, dă-i! Şi roagă-te pentru el!” Şi părintele a înţeles că, într‑un fel, asta e Ortodoxia, că pe celălalt îl iubeşti şi nu-l mai analizezi după criteriul standard: „îi dau 15 mii sau 20 sau nimic…” În momentul în care îl iubeşti, te raportezi altfel la el.

În întâlnirea noastră am să folosesc şi câteva citate din anumite cărţi care pe mine m-au impresionat. Dar am să folosesc şi exemple din viaţa de zi cu zi. De ce cred totuşi că e nevoie şi de o anumită argumentare solidă în demersul nostru? Pentru că sunt unii care, din pricini de neînţelegere a credinţei ortodoxe, aduc argumente sectante contra postului, contra, contra, contra, şi nu cred că e rea voinţă în nelămuririle lor. Aşa că o să vreau să începem simplu, simplu de tot, aproape ca la şcoală.

Care a fost primul om care a postit? Adam. Dumnezeu i-a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere, 2, 16-17). Adam a postit până când a [....]

CONTINUAREA AICI

sursa: DanionVasile.Ro

Smerita cugetare

2009-11-12T12:08:00.003+02:00

Adevarata şi făţarnica smerită cugetare

Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smerita cugetare ( Col. II, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel. Adevarata smerita cugetare sta in ascultarea si urmarea lui Hristos (Filip. II, 5-8). Adevarata smerita cugetare e intelegerea duhovniceasca. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc in mintea si in inima omului.
Este si o "smerita cugetare" dupa bunul plac al omului: pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu. "Smerita cugetare" pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea tare uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza rivirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclin-ta supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos a "smerita cugetare" dupa bunul plac, care a lepadat glasul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele finte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu. Daca vom privi neincetat la pacatul nostru, daca vom stradui sa-l vedem in amanuntimea lui, nu vom gasi in noi insine nici o virtute - nu vom gasi nici smerita cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfanta virtute; asa isi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara infranata; asa se ascunde, prin catapeteasma, Sfanta Sfintelor de privirile gloatei.
Adevarata smerita cugetare inseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gandi evanghelic. Adevarata smerenie este o taina dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai inalta intelepciune, ea pare nebunie pentru intelegerea trupeasca.
Domnul Iisus descopera dumnezeiasca taina a smereniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este de netalcuit pentru cuvantul si limba omeneasca.
Smerenia este viata cereasca pe pamant. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adancului pierzaniei in care a cazut neamul omenesc - iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul-Om.
Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa trufie. Ea se ingrijeste sa afle toate ramurile acesteia; aflandu-le, descopera ca inca au mai ramas foarte multe de aflat. Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica il numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covarsitoare si mai ales pentru adanca lui smerenie, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a spus in inaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavarsit om are in sine ceva trufas.Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, a trait intr-o vreme imbelsugata in sfinti, 1-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in adevaratul inteles al cuvantului. Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mangaie in chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.
Satana ia chip de inger de lumina; "apostolii" lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. IX, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-au ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum (Luca VI, 21, 25).
Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate ! Nu este mai de nadejde oare, pentru el pocainta, decat desfatarea ? Nu este mai de nadejde, oare, pentru el, a plange pe pamant, in aceasta vale a plangerii lasata anume pentru plans, decat a nascoci pentru sine desfatari mai inainte de vreme, desfatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare ?
Pocainta si plansul pentru pacate aduc cu sine vesnica fericire - acest lucru e sfant; acest lucru este vrednic de crezamant; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare, sa nu te cufunzi in aceste stari sufletesti, de ce sa nu petreci in ele, de ce sa-ti nascocesti tie desfatari, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, prin ele sa nimicesti in tine fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele tale si pentru pacatosenie.
Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plansul este semnul smereniei, glasul ei. Lipsa plansului, indestularea cu sine sa desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii. Teme-te ca nu cumva, din pricina desfatarii desarte si amagitoare, sa mostenesti vesnicul "vai" fagaduit de catre Dumnezeu celor ce se satura acum dupa bunul! lor plac, impotriva voii lui Dumnezeu.

CONTINUAREA - AICI

sursa: www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti

Sfântul Mare Mucenic Mina

2009-11-10T20:29:00.003+02:00

Sfantul Mina a fost pe vremea imparatiei lui Diocletian si Maximian (286-305), si era din tara Egiptului, crestin cu credinta, iar cu slujba ostas din ceata tribunului Firmilian, aflandu-se in rasarit cu trupa sa, in Cotianiul Frigiei, unde stapanea dregatorul Arghirisc. Deci, acesti imparati pagani au dat porunca in toate partile ca, oricine nu se va inchina zeilor, sa fie pedepsit cu chinuri si cu moarte, incat pretutindeni crestinii erau siliti sa jertfeasca idolilor.
Atunci, fericitul Mina, nesuferind sa vada cinstindu-se ratacirea idoleasca si inchinarea la idolii cei fara de suflet, si-a lepadat ostasia si s-a dus in munte, in pustie, voind mai bine a vietui cu fiarele, decat cu un popor care nu cunoaste pe Dumnezeu. Si, umbla din loc in loc, invatand legea lui Dumnezeu si curatindu-si sufletul cu postul si cu rugaciunea.
Si, trecand multa vreme, s-a facut in cetatea Cotiani un mare praznic idolesc, la care, adunandu-se mult popor paganesc, se faceau jocuri si intreceri, alergari si lupte in cinstea necuratilor zei. Deci, intarindu-se indeajuns si auzind de acest praznic, Sfantul Mina s-a aprins de ravna pentru Hristos si, lasand muntii si pustietatea, a venit in cetate. Si, stand in mijlocul oamenilor, la un loc inalt, a propovaduit cu indrazneala pe Hristos. Prins si adus inaintea dregatorului Arghirisc, acesta l-a osandit sa fie batut fara crutare cu vergi si tarat prin cioburi ascutite, de i-au sfartecat trupul. L-au frecat apoi cu gheme de par aspru, fara mila, l-au ars cu faclii si l-au tras pe o roata.
Dar Hristos isi intarea Mucenicul care, ramanand nestramutat in credinta, striga cu glas mare: “De Dumnezeul meu nu ma voi lepada. Al lui Hristos am fost, sunt si voi fi si idolilor vostri nu voi jertfi, nici le voi pleca genunchiul meu”. Acestea auzindu-le dregatorul, a dat cea din urma hotarare, zicand: “Lui Mina ostasul poruncim sa i se taie capul cu sabia”. Si asa, Sfantul Mina a luat de la Hristosw cununa Mucenicilor.

Rugăciune foarte folositoare şi grabnic ajutătoare
către Sfântul Mare Mucenic Mina

O, Preasfinte şi întru tot lăudate, Mare Mucenice Mina, şi de minuni făcătorule; primeşte această rugăciune de la mine nevrednicul robul tău, căci către tine, ca la un adevărat izvor de tămăduiri şi grabnic folositor şi ajutător preaminunat , scap eu ticălosul şi către sfânt chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinţi mă rog ţie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi sărăcia şi ticăloşia mea; vezi bubele şi rănile trupului şi sufletului meu. De aceea mă rog ţie, Fericite şi Sfinte Mina, grăbeşte-te de mă ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi mă sprijineşte pe mine robul tău. Ia aminte la suspinele mele şi nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul şi scârbitul, că ştiu, Sfinte al lui Dumnezeu, că de ai şi pătimit munci grele şi chinuri înfricoşătoare de la cei fără de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinţe astăzi vieţuieşti luminat şi ai aflat dar de la Dumnezeu. Fiindcă ne-am încredinţat că şi după mutarea ta din viaţa aceasta trecătoare, cine a năzuit la sfântă biserica ta şi cu credinţă ţi s-a rugat nu a rămas neajutat. Că cine te-a chemat pe tine întru ajutor şi nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni făcătorule, şi tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, în pagube fiind şi alergând spre ajutorul tău, nu i-ai descoperit paguba lui?
Minunile şi ajutorul tău m-au făcut şi pe mine, ticălosul şi scârbitul, ca să alerg la ajutorul tău. Am auzit de neguţătorul acela din pământul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugăciuni, nu numai că ai vădit pe ucigaşul său şi l-ai scos din paguba lui dându-i îndărăt punga cu galbeni; dar, o! minune, că şi din mort şi tăiat în bucăţi, tu l-ai vindecat şi l-ai făcut sănătos.
Asemenea şi lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur ţinut în mâini, fiindcă îl făgăduise bisericii tale. Tot aşa şi femeia Sofia, care venea spre închinare în sfânt locaşul tău, nu numai că a fost izbăvită de ostaşul acela ce o silea spre păcat, dar şi pe ostaş după cuviinţă l-ai certat. La fel şi şchiopul care venea la sfântă biserica ta spre închinare, cu rugăciunea îndată l-ai tămăduit. Asemenea şi femeii celei mute, i-ai deschis graiul şi vorbea curat. De asemenea atunci când iudeul dăduse prietenului său creştin o pungă cu galbeni, pe care creştinul tăgăduia că a primit-o, jurând pentru aceasta chiar în biserica ta, tu, nu numai că ai izbăvit pe creştin de jurământ, dar şi evreul, văzând minunea ta, a crezut întru tine şi a venit la credinţa creştină. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au făcut pe mine a crede că la orice facere de bine eşti gata ajutător şi grabnic folositor şi minunat. De ceea încredinţat sunt că tot cel ce aleargă la tine, cerănd cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta şi eu cred că tu acelaşi eşti, Sfinte, ca atunci şi astaziăzi,că oricine a alergat la tine nu s-a întors neajutat. Pentru aceasta şi eu acum, fiind scârbit şi în pagubă, alerg către tine cu credinţă şi cu lacrimi, îngenunchind, şi mă rog ţie, Sfinte şi Mare Mucenice Mina, ca să te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine păgubaşul şi scârbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugăciunea ta cea mucenicească, ci te-a ascultat şi te-a întărit şi te-a primit în cereştile locaşuri. Către Acela roagă-te ca să fiu şi eu ajutat şi miluit pentru rugăciunile tale, şi din pagube şi necazuri izbăvit, ca să laud şi bine să cuvântez şi să slăvesc întru tot lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: http://www.dervent.ro/

Sfântul Nectarie Taumaturgul din Eghina

2009-11-09T09:34:00.004+02:00

citiţi şi articolul Binecuvântarea Sfântului Nectarie

Micuţa Sofica

"Sofica era o fetiţă drăgălaşă. Bruneţică, cu ochii negri, cu două cordeluţe albe în păr şi cu un zîmbet dulce, era bucuria cea mare a mamei. Aceasta mereu o ridica în braţe, îşi apropia buzele de chipul ei drăgălaş şi îi lăsa pe obrăjor un sărut dulce de mamă.
– Sofica mea! rostea mama din adîncul sufletului ei şi îşi strîngea copilul in braţe.
Într-una din zile, mama a observat un semn roşu pe obrăjorul dulce al Soficăi, acolo unde îşi lăsa ea sărutările. S-a uitat mai bine, a cercetat cu degetele.
– N-o fi nimic, îşi spuse.
Însă a doua zi, semnul crescuse. Biata femeie s-a neliniştit.
– Ce să fie oare?
Pata roşie s-a făcut în cîteva zile o umflatură destul de mare de carne. Gînduri negre ca şerpii veninoşi cuprinseră sufletul mamei. Şi-a luat fetiţa şi a dus-o pe la doctori. Aceştia i-au spus diverse lucruri. În sfîrşit, a ajuns cu copilul la o doctoriţă pediatru, care era conferenţiar universitar. Aceasta a luat fetiţa, examinand-o cu multă atenţie şi dragoste.
– Doamnă Despina, trebuie să facem o mică operaţie, spuse doctoriţa, trebuie să deschidem umflatura. Altfel se va deschide singură şi va fi şi mai rău.
Dar femeia nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Să rămînă fetiţa ei cu un semn pe faţă pentru toată viaţa? Şi-a luat copilul şi a plecat. Dar răul nu dispărea. Aşa că din nou a trebuit să o ducă la doctor.
– Doamnă Despina, trebuie să facem intervenţia chiar astăzi. Acum! Dacă nu, in seara asta o să se deschidă, vă repet, şi eu n-o să port nici o vină.
Mama fetei începu să plîngă, dar nu luă însă nici o hotărîre. Işi luă copilul în braţe şi plecă acasă. Bărbatul ei era plecat. O chemă pe sora ei, Evanthia, pentru ca simţea nevoia să ceară ajutor de la cineva. Aceasta veni şi se necăji mult cînd află vestea. Au stat şi au vorbit despre copil pînă noaptea tîrziu. A venit ora să se culce. Dar o idee ca o lumină trecu prin gîndul Evanthiei. Îşi aduse aminte că lăsase mai demult la icoanele surorii sale o sticluţă cu mir al Sfîntului Nectarie din Eghina. S-a dus deci şi a luat mirul, după care cele două surori s-au rugat din toată inima. Apoi Evanthia a făcut cu uleiul sfinţit semnul Sfintei Cruci pe obrăjorul Soficăi.
– Sfinte Nectarie, fă o minune şi cu această copilă nevinovată, rosti ea din adîncul sufletului.
Apoi, cele două surori au aşezat copilul între ele şi au adormit. Să fi fost miezul nopţii, cînd amîndouă s-au trezit dintr-o dată speriate. Fetiţa dădea din mîini şi din picioare şi striga:
– Vava mea! (adică buba mea).
– S-o fi deschis, aşa cum a spus doctoriţa, strigară amîndouă într-un glas, şi-o să aibă complicaţii!
Au aprins în grabă lumina şi au cercetat îngrijorate obrazul fetiţei. Dar nici una, nici cealaltă nu a mai văzut umflatura de carne. S-au uitat pe celălalt obraz: nimic! Au sărit ca arse. Au dus copilul lîngă lumină. Nici urmă de roşeaţă. Obrăjorul micuţei era delicat şi fără cusur ca şi înainte.
– Mare eşti Doamne! rostiră mama şi mătuşa cu voce tremurîndă.
Cînd s-a luminat de ziuă au dus fetiţa la doctoriţă. Aceasta a văzut-o, a examinat-o cu degetele după care şi-a făcut smerită semnul crucii.
– Este o minune!
Şi a fost cu adevărat o minune, izvorîtă din iubirea de oameni a Sfîntului Nectarie.
Sofica termină acum şcoala primară şi este o fetiţă drăgălaşă şi binecuvîntată. Merge des pe la mătuşa ei, ce stă pe strada Lerou nr. 6 (telefon 829475). Aceasta o ia în braţe şi o sărută cu dragoste, dar şi cu smerenie, pe obrăjor. Vedeţi, doar acela este locul minunii!"

sursa: saraca.orthodoxphotos.com

Sfinţii Arhangheli Mihail Gavril şi Rafail

2009-11-08T07:35:00.003+02:00

"Mai-marilor Voievozi ai oştilor cereşti,
rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii,
ca prin rugăciunile voastre sa ne acoperiti pe noi,
cu acoperamantul aripilor măririi voastre celei netrupeşti,
păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm:
izbăviţi-ne din nevoi, ca niste mai-mari
peste puterile celor de sus."

(Troparul Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail)

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieste, o dată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor, în data de 8 noiembrie.
Sfinţii Părinţi nu au ales întâmplător această zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că numarul 8 este simbolul vieţii veşnice, iar noiembrie este a 9-a lună de la creaţie (care s-a săvârşit în martie), ca un simbol al celor 9 cete îngereşti.
Prin cuvântul "arhanghel" se inţelege "mai mare peste îngeri" sau "cel dintâi dintre îngeri", iar "înger" înseamnă "vestitor". Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu şi de a descoperi proorociile cele înalte oamenilor, după cum zice părintele Cleopa.
Sfântul Grigorie Dialogul spune despre Arhangheli: "Aceştia sunt cei care îinmulţesc sfânta credintă între oameni luminând inaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte".
Sfinţii Arhangheli sunt în număr de şapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Fiecare având o anumită misiune divină de îndeplinit.
Mihail, care înseamna "puterea lui Dumnezeu", este voievodul oştirilor cereşti şi cel dintâi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Când Lucifer a greşit în cer şi au început să cadă mulţime mare de îngeri, Arhanghelul Mihail a stat in mijloc şi a strigat: "Să luăm aminte!" şi a incetat căderea îngerilor, căci toţi luând aminte de glasul lui şi de greseala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Arhanghelul Mihail a făcut multe minuni, iar acestea sunt menţionate în Vechiul Testament. Tot el va fi cel care, împreună cu ceata arhanghelilor, la sfârşitul veacului va suna din trambită sculând pe cei morţi şi adunând la judecată toate limbile popoarelor.
Gavriil, ce se tâlcuieşte "bărbat-Dumnezeu", este arhanghelul veştilor de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele dumnezeieşti. El este reprezentat purtând crin de neîntinată bucurie, fiind foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blândeţe. Pentru aceasta a fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfăntului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul.
El le-a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia şi el este primul care a cântat “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ bunăvoire !”.
Dintre toţi Sfinţii Îngeri, cei mai binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, motiv pentru care se şi pomenesc în această zi cu rugăciuni alese şi cântari de laudă. Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sunt cei dintâi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi noi oamenii, ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mântuirii mai mult decât ceilalti îngeri.
Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără si ne scriu paşii noştrii spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfânt si placut lui Dumnezeu.
Este bine plăcut lui Dumnezeusă-i lăudăm pe îngeri, care şi ei laudă neîncetat pe Dumnezeu, şi bine plăcut ii este dacă le urmăm şi petrecerea, printr-o trăire sfântă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.
Să rugăm, deci, pe Sfinţii Îngeri si Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

sursa: Lăscoi Ioan - Clasa a 12-a C - Colegiul Naţional "Decebal" Deva

Despre rugăciune - de la părintele Paisie de la Sihla

2009-10-30T09:37:00.006+02:00

___"Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică.

___Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi… Mai mult, canonul e benevol: “Tatăl nostru” fără număr, “Doamne Iisuse” fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au gresit ceva cu gândul.

___Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului – cel putin 12 metanii – si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: “Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuta Domnului”. Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un “Doamne Iisuse”… Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete…

___Si dacă spui de 100 de ori “Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu’: “Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”…Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui “Doamne Iisuse”. Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii – măcar atât… Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune “Împărate ceresc”, “Tatăl nostru” si ce mai stii tu, fă 24 de metanii – si ai stat la toată privegherea…

___Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”

___Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: “Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: “De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: “Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus“. Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.

___Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post… Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta…"

sursa: FemeiaOrtodoxa.Ro

Voia Domnului sau voia mea?

2009-10-22T11:36:00.003+03:00

"Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.
Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie.
Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: “Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?” Dar inainte nu puteam trai asa.
Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: “Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele”.
Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.
Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: “Vindeca-ma”, am primit in suflet raspunsul: “Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange”. Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.
Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nuintristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.
O, Doamne, fa ca prin puterea harului Sfantului Duh sa vietuim dupa sfanta Ta voie. Cand harul e cu noi, mintea noastra e puternica; dar cand pierdem harul, atunci vedem neputinta noastra; vedem ca fara Dumnezeu nu putem nici macar gandi ceva bun.
Milostive Dumnezeule, Tu stii neputinta noastra. Ma rog Tie: da-mi duh smerit pentru ca, dupa milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vietui dupa voia Ta si-i descoperi toate tainele Tale, dandu-i sa cunoasca cat de nesfarsit ne iubesti.
Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te intristezi pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui.
Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se ingrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine insusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobandeste, ramane la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: “Asa i-a placut lui Dumnezeu”. Daca e bolnav, gandeste: “inseamna ca am nevoie de boala, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”. Si asa se pastreaza pacea in suflet si in trup.
Cine-si face griji pentru sine insusi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui sa aiba pace in Dumnezeu. Dar sufletul smerit se preda voii lui Dumnezeu si vietuieste inaintea Lui cu frica si iubire: cu frica, ca sa nu intristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, caci sufletul stie cat de mult ne iubeste Domnul. Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre.
Dar daca intristarile noastre ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu intru toate si se odihneste in El, pentru ca stie din experienta si din Sfanta Scriptura ca mult ne iubeste Domnul si vegheaza asupra sufletelor noastre, ca toate sa se faca vii prin harul Sau in pace si iubire.
Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului da marturie Duhul Sfant, pe Care sufletul il cunoaste. Dar cei mandri si neascultatori nu vor sa se predea voii lui Dumnezeu, fiindca le place sa-si faca voia lor, lucru atat de vatamator pentru suflet.
Marele Pimen zicea: “Voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu si nu ne lasa sa ne apropiem de El sau sa vedem mila Lui”.
Intotdeauna trebuie sa cerem de la Domnul pacea sufletului ca sa implinim mai usor poruncile Domnului; fiindca Domnul iubeste pe cei ce se straduiesc sa implineasca voia Lui si astfel ei afla mare odihna in Dumnezeu.
Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.
Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: “Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?”
Domnul povatuieste orice suflet care se preda pe sine voii lui Dumnezeu, fiindca El a zis: “Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi, si tu Ma vei preamari” (Ps 49,16). Orice suflet tulburat de ceva trebuie sa intrebe pe Domnul, si Domnul il va povatui. Si aceasta mai cu seama in ceas de nenorocire si tulburare; de obicei, insa, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindca acest lucru inseamna smerenie.
Bun lucru e a ne invata sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul ramane neincetat in Dumnezeu si are mare odihna; si din aceasta bucurie omul se roaga ca tot sufletul sa cunoasca pe Domnul; sa cunoasca cat de mult ne iubeste si cu cata bogatie ne da Duhul Sfant Care veseleste sufletul in Dumnezeu.
Si atunci sufletul e in intregime drag, pentru ca e in intregime al lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv il povatuieste pe om ca trebuie sa indure intristarile cu multumire. in toata viata mea n-am murmurat o singura data pentru intristari, ci le-am primit pe toate din mainile lui Dumnezeu ca pe un leac mantuitor si am multumit intotdeauna lui Dumnezeu, si de aceea Dumnezeu mi-a dat sa indur cu usurinta toate intristarile.
Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neindurat si ii intristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul insusi ii calauzeste cu harul Sau, si ei indura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si impreuna cu Care vor fi preamariti in veci.
Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul, si intristarile trec.
Cand Maica Domnului statea la picioarele crucii, intristarea ei era necuprins de mare, pentru ca ea il iubea pe Fiul ei mai mult decat isi poate inchipui cineva. Si noi stim ca cine iubeste mult, acela si sufera mult. Dupa firea omeneasca, Maica Domnului n-ar fi putut indura intristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si Duhul Sfant a intarit-o si i-a dat puterea de a indura aceasta intristare.
Si mai apoi, dupa inaltarea Domnului, Ea s-a facut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mangaiere in intristari.Domnul a dat pe pamant pe Duhul Sfant si cel in care Acesta viaza simte in el raiul. Vei zice poate: “De ce nu este si in mine un asemenea har?” Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta.
Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace in suflet si e mereu nemultumit: “Asta nu e asa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine insusi in chip desavarsit voii lui Dumnezeu, acela arerugaciunea curata in sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute.
Asa s-a predat lui Dumnezeu Preasfanta Fecioara: “Iata roaba Ta. Fie mie dupa cuvantul tau!” (Lc 1, 38). Daca am spune si noi asa: “Iata robii Tai, Doamne. Fie noua dupa cuvantul Tau”, cele spuse de Domnul si scrise de Duhul Sfant in Evanghelie ar ramane in sufletele noastre si atunci lumea intreaga s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu si cat de minunata ar fi viata pe intregul pamant. Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atatea veacuri in intreaga lume, oamenii nu le inteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, acela va fi preamarit in cer si pe pamant.
Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupa numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu il ajuta sa ramana intotdeauna in rugaciune. Chiar daca lucreaza sau vorbeste, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru ca s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si pentru aceasta Domnul il are in purtarea Sa de grija.
O traditie spune ca, in drum spre Egipt, Sfanta Familie a intalnit un talhar, dar acesta nu le-a facut nici un rau, ci, vazand Pruncul, a spus ca daca Dumnezeu S-ar intrupa, n-ar fi mai frumos decat pruncul acesta; si i-a lasat sa mearga in pace.
Lucru uimitor: un talhar, care de obicei ca o fiara nu cruta pe nimeni, nu a necajit, nici nu a suparat Sfanta Familie. La vederea Pruncului si a blandei Sale Maici, sufletul talharului s-a inmuiat si a fost atins de harul lui Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu fiarele salbatice care la vederea sfintilor mucenici sau a barbatilor cuviosi se faceau blande si nu le faceau rau. Chiar si demonii se tem de sufletul bland si smerit, care-i biruie prin ascultare si rugaciune.
Alt lucru uimitor: talharului i s-a facut mila de Domnul-Prunc, dar arhiereii si batranii L-au predat Iui Pilat sa-L rastigneasca. Si aceasta pentru ca ei nu se rugau si nu cereau de la Domnul sa-i povatuiasca ce si cum sa lucreze.
Astfel, adeseori ocarmuitorii si oamenii mari vor binele, dar nu stiu unde este; nu stiu ca este in Dumnezeu si ca li se da de la Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa ne rugam ca Domnul sa ne po-vatuiasca ce anume trebuie sa facem, si Domnul nu ne va lasa sa ratacim.
Adam n-a avut intelepciunea sa intrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, si pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a intrebat pe Domnul: “Este bine oare sa iau pe femeia lui Urie?” si a cazut in pacatul uciderii si al preacurviei. Asa si toti sfintii care au pacatuit, au pacatuit pentru ca n-au chemat pe Domnul sa-i ajute si sa-i povatuiasca. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: “Cand vorbeam dupa mintea mea, se intampla sa gresesc”.
Dar sunt si greseli fara pacat care vin din nedesavarsirea noastra; le vedem chiar si la Maica Domnului. in Evanghelie se spune ca atunci cand a parasit Ierusalimul impreuna cu Iosif, ea credea ca Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscutii; Si abia la capatul a trei zile de cautari L-au gasit in templu vorbind cu carturarii (Lc 2,44).
Astfel, numai Domnul stie toate, noi insa, oricine am fi, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa intrebam pe parintele duhovnicesc, ca sa nu gresim.
Duhul lui Dumnezeu povatuieste pe toti in chip deosebit: unul se linisteste (vietuieste in isihie) in singuratate, in pustie, altul se roaga pentru oameni; altul e chemat sa pastoreasca turma cuvantatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat sa propovaduiasca sau sa mangaie pe cei ce sufera; altul slujeste pe aproapele din munca sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfant si toate sunt date in grade diferite: unuia treizeci, altuia saizeci, altuia o suta (Mc 4, 20).
Daca ne-am iubi unii pe altii intru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arata prin Duhul Sfant multe lucruri minunate si ne-ar descoperi mari taine.
Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.
Mintea mea s-a oprit in Dumnezeu si am incetat sa scriu…
Cat de limpede imi este ca Domnul ne conduce. Fara El n-am putea nici macar gandi binele; de aceea trebuie sa ne predam cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindca Domnul ne calauzeste.
Toti ne chinuim pe pamant si cautam libertatea, dar putini sunt cei ce stiu in ce anume sta libertatea si unde se gaseste ea. Si eu doresc libertatea si o caut zi si noapte. Am inteles ca ea este la Dumnezeu si e data de Dumnezeul inimilor smerite care s-au pocait si si-au taiat voia proprie inaintea Lui. Celor ce se pocaiesc Domnul le da pacea Lui si libertatea de a-L iubi. Si nu e nimic mai bun pe lume decat a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. in aceasta isi gaseste sufletul odihna si bucuria."

(Sf. Siluan Athonitul)

sursa: OrtodoxiaTinerilor.Ro

Sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Visarion, Sofronie şi Nicolae Oprea

2009-10-21T09:21:00.006+03:00

RUGACIUNE CATRE SFINTII IERARHI IOREST SI SAVA AI ARDEALULUI SI SFINTII MARTURISITORI VISARION, SOFRONIE SI OPREA, CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZARII:

Cu inima smerita si cu grai de lauda cutezam a preamari astazi pe Hristos, Cel ce v-a aratat pe voi, preafericiti marturisitori ai dreptei credinte, slava Bisericii noastre! Si început cinstirii voastre de obste fâcând, ne plecam genunchii cu umilinta si negraita dragoste si rugaciune înaltam voua, celor ce ati pus mai presus de toate cele vremelmce, credinta cea dreptmaritoare; caci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest si Sava, traitori ai smereniei calugaresti

si partasi ai darurilor ceresti, ati îndurat chinuri de moarte pentru apararea Legii noastre stramosesti si a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbita dumnezeiasca în mijlocul credinciosilor, întarindu-i în dreapta credinta si viata ta ti-ai dat pentru Hristos; si turma cea dreptcredincioasa din Ardeal pe caile mântuirii si îndrumând Biserica lui Hristos la biruinta; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbata a lui Hristos decât pe ai tai si decât însasi viata ta, sufletul ti-ai pus pentru dreapta credinta.
De aceea, voi toti care ati odraslit din coapsele Bisericii dreptslavitoare din Ardeal si care acum va bucurati de slava mucenicilor si a marturisitorilor lui Hristos, primiti rugaciunea noastra si mijlociti pentru noi înaintea Bunului si Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamarit. Ocrotiti, cu rugaciunile voastre, turma cea dreptslavitoare, care va cinsteste ca pe niste stâlpi neclintiti ai dreptei credinte. Rugati-va Domnului ca sa întareasca dragostea si unitatea de credinta dintre frati, sa reverse harul pacii în inima tuturor, sa fereasca turma dreptcredinciosilor de toata reaua întâmplare, ca într-un glas si într-un suflet sa preamarim pe Cel ce este Datatorul tuturor darurilor si Mântuitorul nostru. Privegheati si va rugati pentru noi, ca izbaviti fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rau, sa ducem lupta cea buna a mântuirii, în toate clipele vietii noastre si sa fim neclatinati întru dreapta credinta a mosilor si stramosilor nostri.
Bucurându-va de dumnezeiasca marire întru care v-ati înaltat si rugându-ne voua ca sa fiti mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamarim pentru toate pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, zicând: Slava Tie Dumnezeule, Cel mare si minunat întru sfintii Tai. Amin!

sursa: razbointrucuvant.ro

Părintele Stăniloae despre Sfinţi şi Sfinţenie

2009-10-14T08:37:00.005+03:00

“Sfintii sunt remarcabili nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin faptele lor. Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina dumnezeiasca. Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat. Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre. De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii. (…) Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor.
Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia.

Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou. Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.
Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rugaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.
In aceasta consta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspectiva vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer“.

(Din: Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae. “Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica“, cap III, spicuiri (pag. 62-64), Editura Deisis, Sibiu) via razbointrucuvant.ro

Mărturie spre îndreptare

2009-10-08T17:15:00.002+03:00

un articol de Anişoara Dumbravă
via gandsislovaortodoxe.mirem.ro -

Un mult înduhovnicit părinte îi zice ucenicului său:
"De peste douăzeci şi cinci de ani mă lupt în lume cu tărie, până la sânge, cu demonii. Am coborât în adâncul mării, gol de orice iubire de sine şi de orice voinţă proprie, pentru a afla Mărgăritarul de mare preţ. Am întâlnit pe Satana însuşi, cu toată ştiinţa şi meşteşugul lui. Şi prin smerenie l-am legat şi l-am întrebat: De ce ai atâta înverşunare împotriva noastră, a oamenilor şi lupţi cu atâta mânie pentru a ne birui?
Şi mi-a zis: Pentru că am tovarăşi mulţi în iad şi să mă mândresc în faţa Nazarineanului că nu sunt singurul călcător de lege, ci sunt mulţi împreună cu mine!" (Iosif Gheron, Mărturii din viaţa monahală, traducere de pr. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti - 1995. pag. 98-99).
Ce învăţăm de aici? Învăţăm ceva sau nu?! Luăm aminte la aceste vorbe mari?! De multe ori trecem cu nepăsare şi ignorăm îndemnul clar şi concis exprimat de Apostolul Petru: "Fiţi treji şi vegheaţi pentru că duşmanul nostru diavolul dă târcoale ca un leu răcnitor şi caută pe cine să înghită." (I Petru 5. 8). Nu suntem smeriţi, nu facem fapte bune, călcăm cuvântul duhovnicului pentru că "un singur lucru poate omul să-l facă din plin fără ajutor şi acesta este răul" ( Nichifor Crainic, Sfinţenia - Împlinirea umanului, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi - 1993, pag. 105).
În situaţii de rău, în mod voit sau nu, ne limităm la starea de simplu, concret şi accesibil, indiferent că această stare îl determină de parcă n-am şti de unde vine şi unde se termină; "unii spun că trupul se împătimeşte din pricina unor gânduri ale inimii; alţii, dimpotrivă, că gândurile cele rele se nasc din simţurile trupului" (Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ed. Amacord, Timişoara - 1994, pag. 319).
Se poate argumenta: un trup gol, fără credinţă, se umple de rău, deformându-se; o inimă goală, fără simţire, se mutilează în afara rugăciunii şi trăirii în curăţie. Cum poate un om care a ieşit din mâinile Creatorului să fie împotriva Lui şi a Creaţiei Sale? Nefiind în acelaşi ritm cu Dumnezeu şi neacceptându-L pentru liniştea şi pacea sa, este gol şi lipsit de sens creştin, este fără demnitate morală, manifestându-se inuman în împrejurări diverse. În aceste condiţii se strică "de la faţa Domnului" (Fapte 3. 20) devenind unealtă care slujeşte "uneltirii diavolului" (Efeseni 6. 15).
Răul "vine din afară prin mijlocirea unei sugestii a demonului. Ceea ce s-a întâmplat în paradis se repetă în fiecare om. Şarpele sugerează un gând rău împotriva poruncii lui Dumnezeu, împotriva tendinţei spre bine a naturii noastre" (Tomas Spidlik, Marii mistici ruşi, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi - 1997, pag. 118) şi poate să apară instantaneu răbufnind "dintr-o dată şi fără să-i mai dea timp celui ce pătimeşte, dezlănţuind în el focul păcatului. Nici un duh nu poate realiza o mişcare mai grabnică şi mai nevăzută ca aceasta a trupurilor, care printr-o simplă amintire fără chibzuinţă, fără să treacă un oarecare timp, fără a fi cugetat, în unii chiar fără a fi cunoscut, îşi face simţită prezenţa în suflet" (Ioan Scărarul, op. cit. pag. 318-319).
Şi noi, oamenii, înclinăm spre păcat încă din copilărie, nu căutăm, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14. 6) deşi "Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2. 4) încă din pruncie, nu luptăm pentru binele nostru sau al altora, chiar dacă făcându-l uneori "vom avea laudă" (Romani 13. 3), suntem predispuşi carenţelor în acest sens fără pic de regrete, creând solul fertil răului.
În faţa unora ca acestea devenim prăzi uşoare în ghearele răului deşi ne desfăşurăm activitatea într-o lume desăvârşită de Bunul Dumnezeu şi suntem atât de egoişti că ne doare indiferenţa, nepăsarea, aroganţa, lipsa de spaţiu şi-avem curajul să ne răzvrătim ca şi Enkidu împotriva divinităţii (Epopeea lui Ghilgameş, în româneşte de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, Ed. Mondero, Bucureşti - 1998, pag. 91) şi să-l certăm pe Dumnezeu că a permis unele ca acestea. El este atât de Bun că-n orice împrejurare vrea să ne ducă la starea cea dreaptă, starea adamică de dinainte de păcat, o stare hristică de pace lăuntrică pentru că originea noastră "este ţărână, iar puterea care ne dă viaţă este suflarea lui Dumnezeu" (Iosif Gheron, op. cit. pag. 97).
Suntem credincioşi mai mult sau mai puţin iar "credinţa există ca raţiunea să se supună şi să ajungă la recunoaşterea limitelor ei" (Teoclit Dionisiatul, op. cit. pag. 20), suntem ca şi copacii, cu rădăcini înfipte în solul creaţiei dumnezeieşti, cu trupurile drepte aşezate într-o formă divină şi braţele înfrunzite de rugăciuni întru slavă. Dumnezeu, de sus, din înalturi ne atinge uşor, chemându-ne în Biserica Sa. Dacă mergem sau nu, e alegerea noastră, numai să nu folosim această alegere "drept acoperământ al răutăţii ." (I Petru 2. 16) pentru că-n acest caz cui i s-ar rosti "mărturisirea Evangheliei harului lui Dumnezeu" (Fapte 20. 24)?
Trebuie să căutăm a ne îndrepta chiar dacă simţim că am pierdut calea tot căutând-o. Fiecare avem de îndreptat ceva, fiecare ne-am ascuns la umbra unei rătăciri "luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor" (I Timotei 4. 2), rămânând acolo pentru o vreme mai îndelungată sau nu. Am fost în preajma răului, ne-am lăsat acaparaţi de el ca şi cum am fi orbecăit într-o noapte adâncă.
Pentru astfel de păcate ale noastre "Dumnezeu (Fiul) S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit la neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (I Timotei 3. 16). Şi noi cum am răsplătit "pe Cel ce n-a cunoscut păcat" (II Corinteni 5. 21) şi "a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi" (I Timotei 1. 15)? Ne-am împotrivit, inimile noastre s-au împietrit şi nu am primit pe Dumnezeu decât în formă teoretică. Acest neajuns ne-a îndepărtat, ne-a întunecat şi ne-a închis în canoanele necunoaşterii pentru că n-am ascultat îndemnul Mântuitorului: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6. 33).
Noi L-am răstignit, noi L-am împuns cu suliţa şi acel sânge vărsat se răsfrânge astăzi asupra noastră prin tot ce ni se întâmplă. Când va lumina peste noi înţelepciunea, când ochii noştri nu vor mai robi necunoaşterii, când vom înălţa în rugăciuni mâinile aspre, când vom avea puterea şi credinţa să recunoaştem că "Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii sale" (Coloseni 1. 13)?

Pentru suflet şi pentru nădejde

2009-10-06T17:31:00.002+03:00

- de la Sf Ioan Gură de Aur -

via IoanGuraDeAur.ro

"Cei cari au fapte bune, şi credinţă la Dumnezeu nu au, se aseamănă ca trupurile cele moarte, care sunt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dar n’au simţirea bunătăţilor.
Pentru că ce folos este omului, cu faptele cele bune să fie îmbrăcat şi să aiba suflet mort şi nesimţitor, fără de credinta. Faptele oare, nu se fac întru nadejde de răsplătire? Dar de vreme ce pe poruncitorul ostenelii nu-l ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti?
Caci şi oamenii întâiu grijesc pentru viata lor şi mai pe urmă socotesc de hrana lor.
Intru acest chip dar, să cade sa avem intai nadejdea vieţii lui Hristos, şi apoi sa ne hrănim întru bunele fapte, pentru ca ceia ce nu se hrăneşte, nu poate să traiasca, aşişderea şi cela ce nu e viu, nu se poate hrăni.
Asa că, cela ce lucrează fără de credinta si dreptate, nu poate să trăiască, caci talharul crezând s’a îndreptat; iar si fara de faptele credinţei, nu ne putem invrednici împărăţiei lui Dumnezeu.
Drept aceia, nu zice că n’am luat vreme să mă pocăesc, că am trăit cu credinţă şi lenevindu-mă de faptele cele bune, m’am scăpat de pedeapsă.
Mărturisitu-s’a şi Cornelie întru mi¬lostenii şi rugăciuni, dar pe Hristos nu-L cunoştea. Iar de vreme ce L-a văzut pre dânsul, Ochiul adevărului, adică Marele Judecător, cela ce ştie toate, Hristos, cu toate că bune erau faptele lui, iar credinţă neavând, pentru aceia erau moarte.
Iar Domnul trimise înger către el, ca să laude intru fapte pe cela ce bine se ostenea şi să-l încunune cu credinţă.
Si zise către el îngerul: Cornelie, ru¬găciunile tale şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu; trimite la Iopi şi cheamă pe Simon, care se cheamă Petru şi dacă va veni îţi va spune cu¬vinte dumnezeeşti, pentru care cuvinte te vei pocăi şi tu şi toată casa ta.
Pentru că încă nu avea mântuirea cu faptele cele bune, până ce n’au intrat la mijlocul faptelor credinţa.
Ascultă şi o întâmplare a unui filosof elin, pe care l-a chemat un boier mare să-l ospăteze.
Şi dacă a mers acolo filosoful, văzu cum strălucea tot palatul acelui boier, că şi pe jos, pretutindenea, era cu aur şi unde era masa, era împodobită cu perne de fir. Atuncea zise filosoful către boierul acela: eu nu te laud întru aceasta, căci ai împodobit casa ta toată, dar aici n’ai numai oameni tineri chemaţi, ci ai şi bătrâni şi când vor vrea să scuipe n’au loc, fără numai în obrazu-ţi; căci numai obrazul îţi este gol, fără de aur.
Vezi cum este omul acela, batjocorit de toţi oamenii, când cele din afară ale trupului împodobeşte, şi sufletul lui nu-l vede, fiind gol şi rănit de multe păcate, care muncă şi pedeapsă va primi.
Pentru că de va pierde cineva bani omeneşti, va putea iarăşi să-i câştige şi să-i dea; aşişderea case, slugi, sau alte moşii de va pierde, poate sa le mai câştige, iar sufletul de va pierde, alt suflet nu va mai putea câştiga; măcar să fii împărat a toată lumea.
Şi de vei da lumea toată, nu vei putea să mai răscumperi sufletul.
Dumnezeu a dat toate perechi firii noastre: doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, că de se va betegi o parte, cu cealaltă să avem mângâiere întru trebuinţa noastră.
Iar sufletul numai unul ne-a dat, şi dacă îl vom pierde şi pre acela, cu ce vom trăi?
Sufletul care se va prilesti întru iubirea de arginţi şi întru iubirea banilor, nu va putea lesne să se isbavească. Că precum pasărea care se prinde în vergele ce se pun cu vasc, nu mai are scăpare, aşa este şi iubitorul de arginţi, sufletul odată că¬zând la necunoştinţa mântuirii lui, nici de cum nu mai poate veni din necunoştintă, la cunoştinţă, ci umblă rătăcit pretutindenea întru poftele cele dobitoceşti, până ce întru acea râpă a pier¬zării, va surpa mântuirea lui.
Că precum ramatorul, tăvălindu-se în noroi, se bucură, aşa şi sufletul, întru acea obişnuire afundându-se, nici odată nu cunoaşte greutatea mare a păcatelor.
Şi precum pământul fără umezeală, nici odată nu răsare sămănături, întru acest chip şi în sufletul, care nu este luminat de dumnezeieştile Scripturi, rod duhovni¬cesc nici odată nu răsare.
Şi precum pământul, de nu se va se¬măna într’ânsul, răsare iarbă nefolositoare, aşa şi sufletul, care nu socoteşte moartea, pururea pofteşte lucruri stricătoare şi rele.
Şi precum fierbinţeala aduce sete la trup, aşa usucă pe suflet trufia şi dintru înălţarea firii vine la pofte rele.
Şi cela ce se leneveşte a curaţi rana cea mică, dobândeşte multe rane şi pu¬treziciuni, şi pre urmă moarte.
Asemenea este şi la suflete, că cei ce nu se spovedesc de păcatele cele mici şi fac încontinuu, se nasc păcatele cele mai mari. Şi pentru aceia, timp pămân¬tesc a dat Dumnezeu nouă aici, ca să-l ridicăm către cer şi nu pentru trup, să pogorîm şi sufletul la pământ, şi de la pământ la iad.
Mare ciudă! Cum toţi ne uităm la lu¬crurile cele trecătoare şi de cele viitoare şi vecinice nimeni nu gândim; numai spre dobândirile cele trupeşti ne nevoim pururea. Iar sufletele noastre le lăsăm de se ard într’o mare foamete duhovni¬cească; şi în toate zilele mii de răutăţi şi de rane ale păcatelor pătimim şi primejdii şi întristări şi pagube, şi boale, pentru care în tot chipul muncim, să tămăduim trupul, iar sufletul nu-l vedem, fiind necurătit şi întinat, ca cu trupul cel muritor împreună, muncilor celor fără moarte să-l dăm.
Drept aceia jeluesc şi plâng, multa necunoştinţă care au sufletele oamenilor.
Eu aş vrea să găsesc un deal foarte înalt, să ma sui pre dânsul, să văd toate neamurile oamenilor; după acela aş vrea să am un glas foarte mare, care să se audă în toată lumea şi să strig cuvântul lui David care zice :
O ! fii oamenilor, până când să fiţi cu inimile foarte îngreuiate?
Pentru ce iubiţi deşertarea şi poftiţi minciuna ?
Pentru că, cum nu este aceasta fără cuviinţă? Că la trupurile noastre când se întâmplă de îmbolnăvesc, aducem doc¬tori şi bani cheltuim, şi tot felul de chin suferim, până se scoate durerea şi scârba dintru noi; iar sufletul nostru, în toate zilele şi în tot ceasul bolnav fiind şi surpat şi pierdut şi nici o mângâiere de la noi n’are.
Pentru că nu zicem, că cele ce are rană va muri, ci cela ce nu se tămăduieşte, acela va muri; iar pe cela ce-l taie la rane sau îl ard, acela zicem, că mai mult merge spre sănătate.
Nu doar că nu simţim durerea tăieturii şi arsurii, ci dela durere ne uităm la sănătate.
Aşa şi pentru suflet, se cade să în¬găduim pedeapsa de la cei ce ne bântuiesc şi ne chinuiesc pre noi, că cu aceasta va dobândi sufletul sănătate.
Iar pre cei păcătoşi, care rămân nemunciţi şi nechinuiţi, să-i plângem şi să’i jelim; pentru că cela ce are nădejdi bune, şi nădăjduind şi grijuind pentru bunătăţile cele viitoare, de aici din aceasta lume, au gustat bunătăţile împaraţiei cerurilor, pentru că nici un bine nu întinereşte sufletul şi nu-l face aşa de luminat, ca nădejdea cea buna, a celor viitoare bunatati.
Că cei mai mulţi oameni, la podoaba trupului, cu toată grija şi nevoinţa lor, sfârşesc avutia lor; iar pe suflet îl pă¬răsesc, flămând şi secetos de cuvântul lui Dumnezeu.
Şi nici osteneală nu suferim, şi nici bani nu dăm, ci numai de am vrea să facem îndreptare sufletului, toată îndrep¬tarea o vom face. Iar aceasta de nu o vom face, mare pedeapsă şi muncă vom avea, la munca cea de veci, precum şi cei ce sunt închişi, sunt în legături pu¬rurea trişti.
Şi ce multă frică au în ziua aceia, cei ce vor sta înaintea uşii Judecătorului şi mai vârtos când vor auzi glasul Judecătorului, de frică se înneacă şi se fac ca nişte morţi…. Aşa se teme şi sufletul când va să se despartă de trup, că fiind a merge la judecata cea înfricoşată şi şi negreşită a lui Hristos, pentru aceia îi este frică şi tremură şi se ispiteşte să fugă din mâinile îngerilor.
De vreme ce atuncea, orice va fi luat de la cineva, sau a lăcomit, sau cumva a fost vrăjmaş, au cu drept, au cu strâmbul, sau alt rău va fi făcut, înaintea lui stau toţi pârâşii şi cu amar îl pe¬depsesc.
Pentru aceia, a fost făcut sufletul nostru nemuritor, ca să fie şi trupul nemuritor, pentru ca să dobândim veşnicile bunătăţi.
Iar de eşti la pământ prins ca cu nişte piroane, şi cerul este gata şi deschis ca să te primească, socoteşte cu gândul tău, câtă batjocorire, câtă necinste este, când Dumnezeu dăruieşte cele cereşti, şi tu nu voieşti, nici gândeşti şi alegi pământul, mai bun decât cerul, căruia să ne în¬vrednicim toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea în veci vecilor. Amin."

Acoperământul Maicii Domnului

2009-10-01T08:48:00.003+03:00

În aceasta luna, în ziua întâia, prăznuim pomenirea Acoperamântului Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria.

Trebuie sa stim ca acest praznic a început a se praznui pentru o pricina ca aceasta: în zilele împaratului Leon cel întelept în Constantinopol, spre o duminica, facându-se priveghere de toata noaptea în sfânta biserica Vlaherna a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, si multimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos si-a ridicat ochii în sus împreuna cu ucenicul sau, Fericitul Epifanie, si au vazut pe Împarateasa cerului, pe ocrotitoarea a toata lumea, pe Preasfânta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stând în vazduh si rugându-se, stralucind cu lumina si acoperind pe popor cu cinstitul sau omofor, înconjurata de osti ceresti si de multime de sfinti, care stateau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai alesi, Sfântul Ioan înaintemergatorul si Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinta graiuri ale rugaciunii ei catre iubitul sau fiu, si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împarate ceresc, primeste pe tot omul cel ce Te slaveste pe Tine, si cheama în tot locul preasfânt numele Tau; si unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinteste, si preamareste pe cei ce Te preamaresc pe Tine, si pe cei ce cu dragoste ma cinstesc pe mine Maica Ta. Primeste-le toate rugaciunile si fagaduintele si-i izbaveste din toate nevoile si rautatile". Stiind si noi pe solitoarea si acoperitoarea noastra, sa nazuim catre dânsa cu umilinta strigând: "Acopera-ne pe noi cu acoperamântul tau, Preasfânta Fecioara, în ziua rautatilor noastre; acopera-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va desparti, de fata sa ne stai întru ajutor, si sa ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din vazduh, cele de sub cer, si în ziua înfricosatoarei judecati, sa ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperamântului tau".

sursa: calendar-ortodox.ro

Mihai Viteazul și Dreapta Credință…..poveste adevărată

2009-09-29T16:24:00.003+03:00

Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinte

- preluat de pe cristianstavriu.wordpress.com -

Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad, si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”. Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat. In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”. Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”. Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”. Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.
Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!
Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.
Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mâna proprie.

sursa: cristianstavriu.wordpress.com

Cum petrecem duminica?!

2009-09-25T16:40:00.000+03:00

Multi dintre noi, cand sunt intrebati daca sunt destule biserici construite in prezent, vor spune ca sunt destule, pentru ca dupa caderea comunismului a avut loc o explozie infloritoare a constructiei de biserici. Dar oare chiar sunt multe biserici in prezent ca sa cuprinda biserica cea vie, care suntem noi poporul crestin-ortodox? Nu sunt destule, ci foarte putine, pentru cate suflete ar trebui sa fie in biserica duminica la Sf. Liturghie. Dar unde sunt toti crestinii, cei dragi ai nostri, duminica, daca lipsesc de la sf. Liturghie?

Iesi prin piata, pe strada, in magazine, la supermaket si acolo ai sa-i gasesti pe majoritatea. La shopping, la plimbare si gratare, ai sa vezi timp de trup cat cuprinde, numai timp de suflet nu. Mai trist, este faptul ca, desi suntem un popor in majoritate crestin-ortodox, Romania este una din primele tari “campioane” la lucru in ziua de duminica. Multi chemati, putini alesi vom zice.
Insa cine poarta vina pentru toata situatia aceasta? O poarta numai cei care absenteaza, nu si cei care-i incurajeaza? Oare nu facem si noi cumparaturi Duminica, mai ales cand zicem ca luam lucruri marunte, de care am uitat in cursul saptamanii si de care nu ne putem lipsi nici macar pentru o zi? Nu noi, cei din biserica, ii facem pe vanzatorii de la piata si de la magazin, sa munceasca Duminica, cumparandu-le marfa? Nu noi ii facem pe chelnerii de la restaurant si terase sa nu stea acasa cu cei dragi? Noi ii facem, desigur.

Vezi cum saracia noastra duhovniceasca ii saraceste si pe toti cei din jur? Vezi cum slabiciunea ta sufleteasca ii slabeste si pe cei din jur daca nu lupti cu ea? Asa este tot pacatul. Nu se rasfrange doar asupra celui ce il face ci asupra tuturor, si de multe ori insesizabil.

Daca am fi avut o viata duhovniceasca puternica, nu mai stateam duminica la terase facandu-i pe altii sa munceasca in zi de sarbatoare si sa stea departe de sanul familiei. Daca am merge duminica la Sf. Liturghie, daca am lua masa cu familia dupa aceea, daca am citi o carte de folos duhovnicesc si daca am merge la o plimbare in natura cu cei dragi, sau la padure, si daca am vizita pe cineva in necaz sau in singuratate, oare nu s-ar schimba viata noastra in bine. Oooh, si ce s-ar schimba, insa nu numai a noastra, ci si cea a celor din jurul nostru. Astfel, vazand bucuria ce vine din a petrece cu Dumnezeu si cu aproapele, i-am face si pe cei mai slabi sa-si doreasca aceasta, sa petreaca si ei impreuna cu cei dragi si cu Dumnezeu. Multe neintelegeri de familie s-ar rezolva, si multe casnicii s-ar salva printr-o apropriere mai mare de Dumnezeu macar duminica. Incetinind agitatia duhului lumesc din noi, vom incepe in sfarsit sa simtim si sa traim timpul la prezent, timp de care ne plangem de multe ori ca nu-l avem sau ca trece prea repede. Daca ne-am odihni duminica impreuna cu Dumnezeu, am fi si noi mai duhovnicesti, ne-am expune mai putin la pacat si am scapa usor, usor de multe rele, numai sa vrem.

sursa: OrtodoxiaTinerilor.Ro

Între Iadul deznădejdii şi Iadul smereniei - fragmente

2009-09-24T11:46:00.004+03:00

Cuviosul Siluan Athonitul
- sinaxar -

I. DESPRE DORUL DUPA DUMNEZEU

Harul lui Dumnezeu da putere de a iubi pe Cel iubit; sufletul e neincetat atras spre rugaciune si nu poate uita pe Domnul, nici macar o singura clipa.

Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga ta in pacatul ei? Ci din inaltul Slavei Tale, Ti-ai aruncat in milostivirea Ta privirea asupra mea si - lucru ce intrece intelegerea mea - mi Te-ai aratat. Te-am ranit si Te-am intristat neincetat, dar Tu, Doamne, indata ce Te-am chemat, mi-ai dat sa cunosc marea Ta milostivire si uriasa Ta dragoste.

Privirea ta pasnica si blanda a atras sufletul meu.

Ce sa-Ti dau in schimb, Doamne, sau ce lauda sa-ti cant?

Tu dai harul Tau, ca sufletul sa se aprinda neincetat de iubire si sa nu cunoasca odihna, nici zi nici noapte, in iubirea pentru Dumnezeu.
*

Cel ce prin Duhul Sfant ramane aici pe pamant in iubirea lui Dumnezeu va fi si acolo sus cu Domnul, caci iubirea nu poate sa se topeasca. Dar ca sa nu cadem cu gandul, sa ne smerim dupa cuvantul Domnului: "Fiti ca si copiii, caci a lor este Imparatia lui Dumnezeu" (Matei 18,3).

III. DESPRE SMERENIE

Sufletul celui smerit e ca marea: daca arunci o piatra in mare, ea tulbura o clipa fata apelor, apoi se scufunda in adancuri.Asa sunt inghitite si necazurile in inima celui smerit caci taria Domnului e cu el.
*
Unde locuiesti tu suflet smerit? Cine locuieste in tine? Si cu ce te-as putea asemana?
Tu stralucesti limpede ca soarele dar arzand nu te mistuiesti si incalzesti pe toti oamenii cu caldura ta.
Al tau este pamantul celor blanzi, dupa cuvantul Domnului.
Esti asemenea unei gradini in floare in mijlocul careia se gaseste o casa mareata in care ii place Domnului sa locuiasca.
Pe tine te iubesc Cerul si Pamantul.
Pe tine te iubesc Sfintii Apostoli, Proorocii, Sfintii Ierarhi si Fericitii Parinti.
Pe tine te iubesc Ingerii, Serafimii si Heruvimii.
Pe tine te iubeste, in smerenia ta, Prea Curata Maica a Domnului.
Pe tine te iubeste si in tine se bucura Domnul.
*

...Cand traiam in lume, ma gandeam la Tine, dar nu in continuu. Acum duhul meu arde pana la lacrimi de dorinta de a Te vedea, Lumina mea. Tu m-ai povatuit prin milostivirea ta. Te-ai ascuns de la mine ca sufletul meu sa invete smerenia; caci fara smerenie, harul nu poate fi pastrat si o grea intristare si descurajare cuprinde atunci sufletul. Dar cand a devenit smerit, atunci nici descurajarea, nici tristetea nu se apropie de el, caci Duhul lui Dumnezeu il umple de bucurie si veselie.

V. DESPRE HAR

Era odata un suflet pacatos pe care Domnul l-a chemat la pocainta si acest suflet s-a intors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire si i s-a aratat lui. Domnul e atat de milostiv, smerit si bland. Pentru nesfarsita Lui bunatate, El nu si-a adus aminte de pacatele lui, si acesta L-a iubit si se avanta spre El cum zboara pasarea din colivia ei stramta spre tufisurile inverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu - Dumnezeu milostiv, iubitor si bland - si L-a iubit pana la sfarsit. Iubirea lui arzatoare il atrage fara satiu spre El, caci harul Domnului e nesfarsit de dulce si el incalzeste mintea, inima si intreg trupul lui istovit.
*
De ce te tangui, suflete al meu, si versi lacrimi? Ai uitat ce a facut Domnul pentru tine, cel vrednic de toata osanda? Nu n-am uitat ce nesfarsita iubire a revarsat asupra mea Domnul si-mi aduc aminte de dulceata Duhului Sfant. Cunosc iubirea Domnului si cat de dulce este El sufletului si trupului. De ce plangi, suflete al meu, daca cunosti pe Domnul tau si negraita Lui bunatate fata de tine? Ce mai vrei de la Stapanul Care ti-a aratat o asemenea iubire? Sufletul meu doreste sa nu mai piarda nicicand harul Domnului, caci dulceata Lui atrage sufletul meu sa iubeasca pe Ziditorul lui.

XVI. DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCA PENTRU CASTIGAREA SMERENIEI

...Multa vreme nu am fost in stare sa inteleg ce mi se intampla. Imi spuneam: nu judec pe nimeni, nu primesc ganduri rele, imi fac constiincios ascultarea, ma restrang la hrana, ma rog neincetat, si atunci de ce si-au luat demonii acest obicei de a veni la mine? Vad ca sunt in greseala, dar nu-mi pot da seama de ce. Cand ma rog, ei dispar pentru o vreme, dar apoi vin din nou. Mult timp sufletul meu a fost in aceasta lupta. Am destainuit aceasta unor Batrani. Ei au tacut. Eram tulburat si incurcat.

Intr-o noapte, sedeam in chilia mea si deodata s-a umplut de demoni. Am inceput sa ma rog fierbinte si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am ridicat ca sa fac metanii inaintea icoanelor, dar eram inconjurat de demoni iar unul din ei statea in fata mea in asa fel incat nu ma puteam inchina icoanelor fara sa ma inchin inaintea lui. Atunci m-am asezat din nou jos si am zis:"Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de mine".

Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul: "Cei mandri patimesc pururea aceasta din partea demonilor"."Doamne - am zis atunci - Tu esti milostiv. Sufletul meu Te cunoaste. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sufletul meu sa devina smerit".

Si atunci Domnul mi-a raspuns in sufletul meu:

"Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui"
*O milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor dar Domnul ma iubeste, ma lumineaza si ma vindeca. El Insusi invata sufletul meu smerenia si iubirea, rabdarea si ascultarea, si revarsa toate binefacerile Lui peste mine.De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos. Doresc pe Domnul si-L caut cu lacrimi zicand:"Curand voi muri si voi merge sa petrec in intunecata temnita a iadului. Acolo eu singur voi arde si voi tanji dupa Domnul si voi plange. Unde esti Tu, Domnul meu, pe Care sufletul meu Te cunoaste?"Si acest gand mi-a fost de mare folos: mintea mea s-a curatat si sufletul meu a aflat odihna.
*

Am inceput sa lucrez asa cum m-a invatat Domnul meu si sufletul meu a cunoscut odihna in Dumnezeu si acum, ziua si noaptea, cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos! O cunosc, dar nu ajung s-o dobandesc. O cunosc prin harul lui Dumnezeu dar nu o pot talcui in cuvinte. O caut ca pe un margaritar scump si scanteietor. E mai placut sufletului si mai dulce decat lumea intreaga. Am cunoscut-o din experienta. Si nu va mirati de aceasta. Duhul Sfant este pe pamant, locuieste in noi si ne lumineaza. El ne da sa cunoastem pe Dumnezeu. El ne da sa ne gandim la Dumnezeu. El ne da sa iubim pe Domnul. El ne da harul cuvantului. El ne da sa preamarim pe pe Domnul. El ne da bucuria si veselia.
*

Daca vrei sa ai in mod simtit harul Duhului Sfant, atunci smereste-te, ca si Sfintii Parinti. Ava Pimen a zis ucenicilor lui: "Credeti-ma copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu". Un curelar care traia la Alexandria gandea: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri" si Domnul a descoperit Sfantului Antonie cel Mare ca n-a ajuns inca la masura curelarului. Parintii au dus o lupta incrancenata impotriva demonilor si s-au obisnuit sa aiba o parere smerita despre ei insisi si pentru aceasta i-a iubit Domnul.Domnul mi-a dat sa inteleg puterea acestor cuvinte si cand tin mintea mea in iad, sufletul meu are pace, dar cand uit aceasta, atunci vin ganduri care nu plac lui Dumnezeu.

XVIII. TANGUIREA LUI ADAM

...Dumnezeu este Iubire nesfarsita, Iubire cu neputinta de talcuit.
Adam mergea pe pamant plangand din inima din pricina relelor sale fara de numar.
Dar gandurile mintii lui erau la Dumnezeu.
Si cand trupul lui era slabit si la capatul puterilor si nu mai putea varsa lacrimi,
Chiar si atunci mintea lui ardea de dorul dupa Dumnezeu,
Caci nu putea uita Raiul si frumusetea lui;
Dar, mai mult decat toate, Adam era iubit de Dumnezeu,
Si aceasta iubire ii dadea puterea de a se avanta spre El.
...
XIX. RELATARI ALE UNOR EXPERIENTE, INTALNIRI SI CONVORBIRI CU ALTI NEVOITORI

...Din clipa in care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu nazuieste spre El, si nimic nu ma mai bucura pe pamant. Dumnezeu este singura mea bucurie. El e fericirea mea, taria mea, intelepciunea mea, bogatia mea.
*

Cand sufletul meu a pierdut smerenia, atunci am devenit irascibil - stiu asta din experienta - dar sufletul meu si-a adus aminte de smerenia lui Hristos si a insetat dupa ea. Am inceput sa-L rog pe Dumnezeu sa ma ierte, sa curete mintea mea de mandrie si sa-mi dea pacea. Iar cand sufletul meu a inceput sa urasca pacatul, Duhul Sfant m-a invatat rugaciunea neincetata si iubirea. In fiecare noapte varsam lacrimi rugandu-ma pentru poporul lui Dumnezeu, mai cu seama pentru cei morti. Sunt mahnit ca oamenii se lipsesc pe ei insisi de un Domn atat de milostiv. Intr-o zi am spus Duhovnicului meu:"Mi-e mila de oamenii care sufera in iad: in fiecare zi plang pentru ei si durerea sufletului meu e atat de mare ca plang chiar si pentru demoni". Si Duhovnicul mi-a raspuns ca aceasta rugaciune e insuflata de harul lui Dumnezeu.
*

Am vorbit despre aceasta cu un alt pustnic care avea darul lacrimilor. Ii placea sa se gandeasca la Patimile Domnului, cum Domnul, Imparatul Slavei, a suferit atata pentru noi, si in fiecare zi varsa lacrimi din belsug. Suspina si zicea: "daca ar fi cu putinta, as scoate pe toti oamenii din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar putea bucura".In acelasi timp a facut o miscare cu bratele ca si cum ar aduna snopi pe camp si lacrimi au inceput sa picure din ochii lui.Dupa aceea n-am mai parasit rugaciunile pentru cei morti; lacrimile mi-au revenit si suspinam cand ma rugam pentru ei...

sursa: ortho-logia.com

Ioan cel Nebun pentru Hristos – Un sfant contemporan

2009-09-14T10:05:00.006+03:00

articol preluat de pe trandafirescu.wordpress.com

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în Biserica Ortodoxă.
O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit recent într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.
«Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale»
În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.
Dar de unde cunoştea săracii?
Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. «Şi cum vi se pare această dimineaţă? Aveţi vreo problemă, ce fac copii?»
Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.
Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.
Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.
Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. "Hai, tai-o de-aci, nebune" şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.
Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. «Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie?»
«Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat.», răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».
Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.
Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.
Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.
Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.
Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.
În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.
Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.
Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.
Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …
Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…
« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.
Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.
Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.
Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”
Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.
“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.
“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.
Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.
Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.
Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.
“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.
Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »
În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.
Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.
« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.
Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…
Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.
M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.
„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »
Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.

A salvat o femeie de păcatul adulterului…
La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…
“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine « Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.
Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.
Ultima scrisoare a nebunului…
Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el. Atunci pengtru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”
La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “
Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.
“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…
Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.
Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.
În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.
În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.
Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »
« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » « Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”
Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…
Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?
Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.
“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu avenit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.
După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…” răspunse părintele Vasily

Sursa: http://www.orthodoxia.gr/ via trandafirescu.wordpress.com
(Traducere din engleză – I. P.)

Înălţarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii)

2009-09-13T07:22:00.004+03:00

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”
(Troparul Înălţării Sfintei Cruci).

In 14 septembrie praznuim una dintre marile sărbători creştine închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre. Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.
Acesta a fost doar începutul convertirii unuia dintre cei mai de seamă împăraţi romani, care a făcut atât de mult bine creştinilor. A căutat să repare nedreptăţile făcute de împăraţii persecutori de până la dânsul. Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Trecuseră câteva veacuri de la acele evenimente. Istoria ştersese multe dintre urmele acelor momente cutremurătoare. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa. În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.
Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?
Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!
Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!
Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.
A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.
Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.
Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: „cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, ce ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).
În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:
„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

sursa: oradereligie.wordpress.com

Dumnezeu ne poartă de grijă mai mult decât o mamă

2009-09-11T17:02:00.003+03:00

Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).

Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor.

Creştinul îşi dă silinţa să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minţii (aşa cum copilul îşi dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obişnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-şi facă curaj, se împiedică şi cade. Vrăjmaşul şi stricăciunea păcatului pe care o avem de la naştere închid ochii inimii care încerca să vadă, ţinându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuşi aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar şi în braţe, numai să vină la El cu credinţă; şi atunci când, străduindu-te, reuşeşti să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îţi întinde o mână de ajutor, ca şi cum te-ar lua în braţe şi ţi-ar alunga vrăjmaşii. Atunci simte creştinul îmbrăţişarea Mântuitorului însuşi.
Slavă bunătăţii şi înţelepciunii Tale, Doamne! Aşa cum, atunci când eşti strâmtorat de diavolul şi de toate necazurile, trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate şi dărnicie şi roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă şi pe noi părtaşi acestui nesecat izvor de bunătate şi ajutorare duhovnicească şi îndată ţi se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credinţă sau vedere a inimii către Domnul şi speranţă că vei primi de la El ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Aşa este! Experienţa ne-o arată. Aşa ne învaţă şi Dumnezeu, adică să recunoaştem că fără El suntem de o neputinţă morală fără seamăn şi, cu zdrobire de inimă, să menţinem duhul nostru într-o necontenită dispoziţie rugătoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Sfinţii drepţi Părinţi Ioachim şi Ana (Sinaxar)

2009-09-09T09:38:00.004+03:00

În această lună, în ziua a noua,
pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

Prăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.
Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.
Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.
Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.
Sfântul Ioachim a murit la ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.
Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.
Iar la 25 iulie prăznuim Adormirea sfintei Ana, mama Maicii Domnului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Severian, care s-a săvârşit legându-i-se de picioare bolovani de piatră şi apoi spânzurat pe zid.
Sfântul Severian (+ 320) a mucenicit pentru Hristos în cetatea Sevastia (Sebastia) din Armenia în zilele guvernatorului Licius, în anii când creştinii erau persecutaţi de împăratul Licinius.
A fost descoperit crestin, pentru că îndemnase şi pe cei patruzeci de mucenici de la Lacul Sebastiei (prăznuiţi la 9 martie) spre nevoinţa muceniciei.
Drept aceea, câteva luni mai târziu (în luna septembrie a aceluiaşi an 320) păgânii l-au adus şi pe el în faţa judecătorului pentru a vina de a fi mărturisit credinţa creştină. L-au supus la multe chinuri, iar mai apoi l-au agăţat pe zidul cetăţii Sebastiei, şi îngreunându-i picioarele şi grumazul cu bolovani mari de piatră, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teofan mărturisitorul, care a sihăstrit mai înainte de Diocleţian.
Acest sfânt era din părinţi elini; şi apropiindu-se către Hristos, fiind încă prunc, a văzut un copil pătimind foarte rău de frig, şi l-a îmbrăcat cu hainele sale. Întrebându-l tatăl său: "Unde-ţi sunt hainele, fiul meu?" A răspuns: "Pe Hristos L-am îmbrăcat". Iar tatăl său zise: "Cine este Hristos? De vreme ce noi cinstim pe Ermes şi pe Apolon". Atunci copilul, lepădându-se de tatăl său, l-a luat îngerul Domnului, şi l-a suit în muntele ce se cheama Diavinon, şi l-a dat în seama unui părinte sihastru, care petrecea viaţa călugărească de şaptezeci şi cinci de ani. Şi luându-l acel părinte l-a învăţat Sfânta Carte şi viaţa călugărească; şi erau hrăniţi amândoi de un înger. După cinci ani, răposând stareţul, copilul a sihăstrit în acea peşteră cincizeci şi opt de ani.
După aceea, fiind povăţuit de dumnezeiescul înger, a ieşit din peşteră, şi încălecând pe un leu, a umblat şaizeci de stadii, şi a predicat pretutindeni credinţa în Hristos. Dar fiind prins, împăraţii Caros, Carin şi Numerian au pus şi i-au dat o sută de palme. După aceea, supunându-l la felurite chinuri, şi văzând că prin minunile ce facea el, venea către Hristos multa multime şi se boteza de dânsul, s-au ruşinat, şi l-au lăsat să petreacă în sihăstria sa. Şi suindu-se iarăşi la peştera în care locuise mai înainte, şi petrecând acolo şi alti şaptesprezece ani în sihăstrie, până s-au făcut toţi anii sihăstriei lui şaptezeci şi cinci, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Părinţilor celor ce s-au adunat în Efes la Sfântul şi a toată lumea al treilea Sinod, în zilele împăratului Teodosie cel Mic, şi au caterisit pe necredinciosul Nestorie, episcop de Constantinopol.
Acest Sfânt şi a toată lumea Sinod s-a adunat pe vremea împăratului Teodosie cel mic, la anii de la Hristos 431, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantinopolului, care despărţea în două pe unul Hristos, căci îl zicea că Hristos nu reuneşte în El însusi în mod desarvârşit firea umană şi firea dumnezeiască, şi îl vedea deci pe Hristos a fi un simplu om divinizat, şi nu Dumnezeu întrupat. Astfel, după învăţătura acestui Nestorie, Preasfânta Maria, Mama lui Iisus, nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Mai ales datorită harului apostolic şi scrierilor inspirate de Duhul Sfânt ale sfântului Chiril de Alexandria (prăznuit la 9 iunie), Sfinţii Părinţi în număr de două sute, reuniţi în anul 431 la Niceea într-un Sinod a toată lumea (ecumenic) sub conducerea sfântului Chiril, au zdrobit erezia lui Nestorie şi au confirmat credinţa primelor două Sinoade Ecumenice, proclamând clar că Domnul Iisus Hristos a asumat firea omenească în intregime, ca să ne deschidă nouă posibilitatea unei adevarate uniri cu firea Sa divina (îndumnezeirea).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin

sursa: calendar-ortodox.ro

Naşterea Maicii Domnului

2009-09-08T10:39:00.002+03:00

Cuvant al lui Ioan Damaschin, smeritul monah si preot, la Nasterea Preasfintei Stapanei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria:

1. Veniti toate neamurile, tot neamul omenesc si toata limba, toata varsta si toata vrednicia, cu veselie, sa praznuim Nasterea bucuriei cea a toata lumea. Ca daca elinii, cu minciuna draceasca si cu basme, care fura mintea si intuneca adevarul si vatama, pe toata viata, cinsteau nasterea imparatilor, jertfe aducand fiecare dupa putere, cu atat mai vartos noi se cuvine sa cinstim Nasterea Nascatoarei de Dumnezeu, prin care s-a innoit tot neamul omenesc si amaraciunea Evei in bucurie a schimbat-o. Ca Eva a auzit: "Intru dureri vei naste copii", cu dumnezeiasca hotarare, iar Maria: "Bucura-te, cea plina de har". Eva: "Atrasa vei fi catre barbatul tau", iar Maria: "Domnul este cu tine". Deci, ce vom aduce Maicii Cuvantului, in afara de acest de lauda cuvant?
Toata faptura sa se ospateze si sa laude preasfintita nastere a sfintitei Ana, ca a nascut lumii comoara de bunatati nejefuita, fiindca printr-insa Ziditorul a prefacut, inomenindu-Se toata firea intr-o mai buna stare. Ca omul, avand suflet si trup, este o legatura a toata zidirea cea vazuta si cea nevazuta, ca S-a unit Cuvantul lui Dumnezeu Ziditorul cu firea oamenilor si, prin aceasta, cu toata zidirea. S-a unit. Deci, sa praznuim si dezlegarea neputintelor omenesti, ca s-a dezlegat multimea darurilor dumnezeiesti.
2. Dar pentru ce din cea stearpa s-a nascut Fecioara? Pentru ca se cadea ca intai-nascuta sa se nasca cea care a nascut pe Cel Intai Nascut decat toata zidirea, intru Care toate stau si se tin. O, fericita insotire Ioachime si Ana, datoare va este toata zidirea pentru ca prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decat toate darurile, Maica cinstita, singura vrednica de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a iesit samanta prea fara prihana! O, pantece prealaudat al Anei, intru care a crescut putin cate putin si, inchipuindu-se, s-a nascut Prunca cea Preasfanta. O, pantece care ai purtat in tine cerul cel neinsufletit, mai desfatat decat inaltimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grau cel de viata facator, precum Insusi Hristos a zis: "De nu va cadea grauntele de grau in pamant, sa moara, el singur ramane". O, san care ai aplecat pe ceea ce a hranit pe Hranitorul lumii! O, minune a minunilor si marire a celor preaslavite! Ca se cadea ca Intruparea cea netalmacita a lui Dumnezeu si pogorarea Lui prin minuni sa-si faca drum inainte. Dar cum voi pasi inainte? Mintea se spaimanteaza si ma simt impartit intre frica si dorire. Inima mea tremura, limba sare, nu pot suferi dulceata, sunt biruit de minuni, in uimire m-am facut. Se biruieste dorirea, sa se departeze frica! Sa cante lauta Duhului, veseleasca-se cerurile, si sa se bucure pamantul.
3. Astazi usile cele sterpe se deschid si dumnezeiasca Usa cea fecioreasca, rasare, din care si prin care Dumnezeu, Cel mai de cinste decat toate cate sunt, intra in lume, dupa cum zice Pavel vazatorul celor negraite. Astazi, a odraslit toiag din radacina lui Iesei, din care iese floarea cea de ipostas de Dumnezeu. Astazi, firea pamanteasca cer pe pamant s-a facut, de Cel ce, de demult, oarecand pe ape a intemeiat pamantul si peste inaltime a intemeiat taria. Si, cu adevarat, acest cer, de acum, mult mai dumnezeiesc si mult mai slavit este decat acela. Ca Cel ce a lucrat atunci soarele, din Soarele acesta a rasarit: doua firi, chiar daca cei fara de minte innebunesc, un ipostas care ii manie nespus pe nestorieni. Ca Lumina cea pururea vie, adica Dumnezeu-Cuvantul, isi are fiinta din Lumina cea pururea vie mai inainte de veci, adica din Tatal: Lumina cea fara materie si netrupeasca, dupa aceasta Se intrupeaza si ca un mire din camara iese, Dumnezeu fiind mai pe urma nascut, pe pamant intrupandu-Se. Se va bucura ca un urias, precum zice Psalmistul, alergand pe calea firii noastre si venind prin patimi la moarte si legand pe cel tare si rapind vasele lui, adica firea noastra, si suind pe oaia cea ratacita, catre pamantul cel ceresc. Astazi, fiul teslarului, Cuvantul Cel atotmester, Bratul cel tare al lui Dumnezeu Celui Preainalt, al Celui ce a facut printr-Insul toate, ascutind tesla firii cea tocita, prin Duhul Sau ca si cu un deget Si-a facut lui o scara insufletita, a carei temelie s-a intarit pe pamant, iar capul pe cerul insusi, pe care Dumnezeu Se odihneste, pe al carei chip Iacov l-a vazut, prin care Dumnezeu, pogorandu-Se, nu cu mutare din loc, ci mai vartos smerindu-Se, pe pamant S-a aratat si cu oamenii impreuna a petrecut. Ca toate acestea sunt pogorarea, adica smerenia cea dupa pogorare facuta, petrecerea lui Dumnezeu pe pamant, cunostinta ce s-a dat despre El celor de pe pamant si asa, prin fecioara, scara cea gandita de pe pamant s-a intarit. Ca din pamant are nasterea, iar capul este la cer. Caci capul a toata femeia este barbatul. Si fiindca barbat n-a cunoscut, capul ei a fost Dumnezeu-Tatal, prin Duhul Sfant, care, facand impacare, a trimis, ca pe o dumnezeiasca samanta duhovniceasca, pe al Sau Fiu si Cuvant, pe Puterea cea atotputernica. Ca prin bunavoirea Tatalui, nu din impreunare trupeasca, ci din Duhul Sfant si din Maria Fecioara, mai presus de fire, trup fara schimbare S-a facut si S-a salasuit intre noi. Ca unirea lui Dumnezeu cu oamenii, prin Duhul Sfant se face. Cine intelege, sa inteleaga, cel ce are ureechi de auzit, sa auda, sa ne lepadam de cele trupesti. Fara patima este Dumnezeirea, o, oamenilor! Cel ce a nascut pe Fiul, mai intai dupa fire, fara patima, pe Acelasi Fiu Il naste si a doua oara, fara de patima, prin iconomie. Martor este David, dumnezeiescul parinte, cel ce graieste: "Domnul a zis catre Mine: "Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut" (Ps. 2,7). Dar astazi nu are loc nasterea cea mai inainte de veci, ca aceea fara de ani este.
4. Astazi s-a zidit Usa cea spre rasarituri, Usa prin care Domnul va intra si va iesi si ea va ramane incuiata. Usa dintru care este Hristos, usa oilor, rasaritul este numele Lui, prin Care am dobandit intoarcerea catre Tatal, incepatorul Luminii. Astazi a suflat vant subtire mai inainte vestitor de bucuria cea a toata lumea. Veseleasca-se cerul de sus si sa se bucure pamantul de jos, sa se clatine marea lumii, ca intru dansa se naste Scoica cea mare, care din cer, din fulgerul Dumnezeirii, va lua in pantece si va naste pe Hristos, Margaritarul cel de mult pret. Scoica din care Imparatul Maririi, iesind si cu porfira trupului imbracandu-Se si venind la cei robiti, le va propovadui iertarea. Sa salte firea, ca se naste mieluseaua, din care Pastorul Se va imbraca in chip de oaie si hainele de moarte cele de demult le va rupe. Sa dantuiasca fecioarele, ca s-a nascut Fecioara, care, dupa cum a zis Isaia, va avea in pantece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, adica: cu noi este Dumnezeu. Cunoasteti nestorieni, si biruiti-va, caci cu noi este Dumnezeu; nu om, nici sol, ci Insusi Domnul va veni si ne va mantui pe noi. Bine este cuvantat Cel ce vine in numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua. Sa tocmim praznuire pentru nasterea Nascatoarei de Dumnezeu. Veseleste-te, tu Ana cea fara de fii, ceea ce nu puteai sa nasti! Bucura-te, Ioachime, ca din fiica ta Prunc S-a nascut noua, Fiul si S-a dat noua si se cheama numele lui Inger de mare Sfat, mantuirea cea a toata lumea, Dumnezeu tare! Sa se rusineze Nestorie si sa-si puna mana peste gura sa! Pruncul este Dumnezeu; cum nu este Nascatoare de Dumnezeu ceea ce L-a nascut? Oricine nu marturiseste pe Sfanta Fecioara ca Nascatoare de Dumnezeu, afara de Dumnezeu este. Nu este al meu cuvantul, chiar daca al meu este cuvantul. Ca mostenire l-am primit pe acesta de la Cuvantatorul de Dumnezeu, Parintele Grigorie Teologul.
5. O, fericita pereche, Ioachim si Ana! Cu adevarat v-ati cunoscut preacurati si din rodul pantecelui vostru, dupa cum oareunde zice Domnul: "Din roadele lor ii veti cunoaste pe dansii". Ati trait dupa buna placere a lui Dumnezeu si dupa vrednicia celeia ce s-a nascut din voi. Ca intru intreaga infranare si cuviosie vietuind, pe odorul fecioriei l-ati adus, pe cea mai inainte de nastere fecioara si dupa nastere fecioara, pe ceea ce singura, si cu mintea si cu sufletul si cu trupul, petrece de-a pururea fecioara. Ca se cadea ca aceea ce au odraslit din intreaga infranare, pe Lumina cea singura, una nascuta, sa o arate trupeste... O, cate minuni si cate schimbari s-au facut pentru aceasta fiica! Nasterea din cea stearpa, fecioria nascand, amestecare a Dumnezeirii si a omenirii, a patimirii si a nepatimirii, a vietii si a mortii, pentru ca asa, intru toate sa se biruiasca cel mai rau, de cel mai bun. Si acestea toate pentru a mea mantuire! O, Stapane, ca atata m-ai iubit pe mine, incat nu prin inger, nici prin alta oarecare zidire ai lucrat aceasta, ci, precum facerea cea dintai, intru acelasi chip si pe a doua facere Tu Insuti o ai lucrat. Pentru aceasta pricina, dantuiesc si cuget inalt si ma veselesc si catre izvorul minunilor iarasi ma intorc si, din raul veseliei indestulandu-ma, pe alauta Duhului iarasi o iau si dumnezeiasca lauda de nastere cant.
6. O, pereche de Turturele cuvantatoare, Ioachim si Ana, cu preaintreaga infranare! Voi, pe legea firii, adica intreaga infranare pazindu-o, celor mai presus de fire v-ati invrednicit, ca ati nascut lumii pe Maica lui Dumnezeu cea neispitita de barbat. Voi, cu buna credinta si cuviosie in firea omeneasca vietuind, pe fiica cea mai presus de ingeri ati nascut, pe cea care acum in ingeri stapaneste. O, fiica preafrumoasa si preabuna, o, crinule care ai rasarit in mijlocul spinilor, din imparateasca si de bun neam radacina a lui David! Ca prin tine imparatia s-a imbogatit cu preotia, si s-a facut mutare legii si s-a descoperit Duhul cel ascuns sub slova, ca s-a mutat vrednicia preotiei, din neamul lui Levi, in cel al lui David. O, trandafir ce ai rasarit prin spini, adica din pacatosi, si de buna mireasma ai umplut toate! O, fiica a lui Adam si Maica a lui Dumnezeu, fericita este coapsa si pantecele din care ai odraslit, fericite sunt bratele care te-au purtat si buzele ce s-au indulcit de sarutarile tale cele curate, ca sa fii intru toate de-a pururea fecioara. Strigati Domnului tot pamantul, cantati si va bucurati, cantati! Inaltati glasul vostru, inaltati, nu va infricosati, ca s-a nascut noua Maica lui Dumnezeu, ca o sfanta scaldatoare a oilor, din care bine a voit a se naste Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii! Saltati munti, firile cele cuvantatoare si cele ce va nevoiti catre inaltimea vederii celei duhovnicesti! Ca muntele Domnului cel preaaratat se naste, cel ce covarseste si sta mai presus de tot dealul si de tot muntele, adica de inaltimea ingerilor si a oamenilor, din care muntele bine a voit a se taia, fara de mana trupeasca. Piatra cea din capul unghiului, singurul ipostas, Cel cea pe cele despartite le impreuna, adica Dumnezeirea cu omenirea, ingerii cu oamenii, pe cei din neamuri si pe trupescul Israel, intr-un Israel duhovnicesc. Muntele lui Dumnezeu, munte intreg, munte inchegat, muntele in care a binevoit Dumnezeu sa locuiasca intru dansul. Carul cel dumnezeiesc, cel de mii de ori inmultit, a celor ce sunt imbogatiti cu dumnezeiescul dar, zic, al Heruvimilor si al Serafimilor; Varful cel mai sfintit decat Sinaiul, pe care nu fum, nu ceata, nici foc infricosator il acopera, ci stralucirea cea luminatoare a Preasfantului Duh. Ca acolo, adica, Cuvantul lui Dumnezeu a scris Legea pe lespezi de piatra, cu Duhul ca si cu un deget, iar intru aceasta, de la Duhul Sfant si din sangiuirile ei, Cuvantul Insusi s-a intrupat si pe Sine S-a dat firii noastre doctorie mult lucratoare de mantuire. Acolo mana, iar intru aceasta pe Cel ce a dat dulceata manei, sa intreaca cortul cel vestit pe care l-a lucrat Moise in pustie, din materie de mult pret si de multe feluri, si, mai inainte de aceasta, cortul Parintelui Avraam, intocmind cortul cel insufletit si cuvantator al lui Dumnezeu. Ca aceasta nu a fost o incapere a lucrarii lui Dumnezeu, ci o aratare a ipostasului Fiului lui Dumnezeu. Sa se cunoasca, dar, neasemanarea fata de dansa: a chivotului cel de toate partile acoperit cu aur, a nastrapei cea de aur, purtatoare de mana, a sfesnicului si a mesei si a tuturor celor vechi. Ca acestea numai ca preinchipuiri s-au cinstit, ca niste umbre ale chipului celui dintai fiind.
7. Astazi, Cel ce pe toate le face, adica Dumnezeu Cuvantul, pe care, din inima, Tatal L-a nascut, si a lucrat Carte noua, ca sa se scrie intr-insa cuvantul cel bun, cu limba lui Dumnezeu, ca si cu un condei de scriitor, adica cu Duhul (Ps.44, 1-2). Si s-a dat unui barbat ce stia slovele si nu a citit-o, ca n-a cunoscut Iosif pe Maria si nici puterea tainei. O, fiica preasfintita a lui Ioachim si a Anei, cea ascunsa Incepatoriilor si Stapanitorilor, si tainuita fata de sagetile cele infocate ale vicleanului! Ceea ce ai petrecut in camara cea de nunta a Duhului si pazita ai fost fara prihana ca o mireasa a lui Dumnezeu. O, fiica preasfintita, ceea ce te arati pe bratele cele de maica si esti infricosatoare puterilor celor departate de Dumnezeu si potrivnice! O, fiica preasfintita, ceea ce te hranesti cu lapte de maica si de ingeri esti inconjurata! O, fiica de Dumnezeu dorita, slava celor ce te-au nascut, pe tine neamurile neamurilor te fericesc, precum, adeverind, ai zis tu insati! O, fiica vrednica de Dumnezeu, frumusetea firii omenesti, indreptarea Evei, pentru ca prin nasterea de fiu, lumea cea cazuta s-a indreptat. O, fiica preasfintita, podoaba femeilor! Ca Eva cea dintai, calcatoarea poruncii s-a facut si printr-insa a intrat moartea, pentru ca a slujit pe sarpele de fata cu stramosul, dar Maria, deplin slujind dumnezeiestii voiri, pe sarpele cel amagitor l-a inselat si lumii a adus nestricaciunea. O, fiica, pururea fecioara! Ceea ce n-ai avut trebuinta de barbat pentru zamislire, pentru ca Cel purtat in pantece de tine are Tata pe Cel Vesnic. O, fiica de neam pamantesc, ceea ce ai purtat pe Ziditorul in bratele tale, cele de Dumnezeu purtatoare. Se intreceau veacurile laudandu-se cu nasterea ta, dar Sfatul cel mai inainte hotarat al lui Dumnezeu, Cel ce a facut veacurile, biruia intrecerea veacurilor. Si s-au facut cele de pe urma intai, fiindca au dobandit a ta nastere. Cu adevarat, mai cinstita decat toata zidirea te-ai facut. Ca din tine singura, parga framantaturii noastre, si-a luat parte Ziditorul: trupul Lui din carnurile tale, sangele Lui din sangele tau, laptele pieptului tau l-a supt Dumnezeu si s-au impreunat buzele tale cu buzele lui Dumnezeu. O, necuprinse si negraite minuni! Pe tine, mai inainte cunoscandu-te vrednica, Dumnezeul a toate te-a iubit si, iubindu-te, te-a randuit si, in vremile cele mai de pe urma, te-a adus la fiinta si Nascatoare de Dumnezeu, maica si hranitoare Fiului Sau, Cuvantului, te-a aratat.
8. Ca unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul. Ca de am fi pazit impartasirea cea dintai cu Dumnezeu, nu ne-am fi invrednicit de impartasirea cea mai mare si slavita. Iar acum, acum, adica, prin pacat, nevrednici ne-am facut de impartasirea cea dintai, nepazind ceea ce am luat. Insa, prin milostivirea lui Dumnezeu, ne-am miluit, ca ne-a luat langa Dansul, ca intemeiata sa se faca impartasirea. Ca puternic este Cel ce ne-a luat prin intrupare, sa pastreze nedespartita unirea cu El. Ca, prin cadere, pacatuind tot pamantul si poporul Domnului ratacindu-se cu duhul desfranarii, Dumnezeu, Cel ce l-a castigat pe dansul, cu mana tare si cu brat inalt l-a scos, cu semne si cu minuni, din casa robiei lui Faraon si l-a trecut prin Marea Rosie si l-a povatuit ziua cu nor si noaptea cu lumina de foc. Dar s-a intors inima lui in Egipt si poporul Domnului n-a mai fost popor al Domnului, si poporul cel miluit, nu a mai fost popor iubit. Pentru aceasta, acum se naste Fecioara, luptatoare impotriva desfranarii stramosesti si se logodeste cu Dumnezeu si naste Mila lui Dumnezeu. Si popor al lui Dumnezeu se face cel care mai intai nu era popor si cel nemiluit s-a miluit, si cel neiubit este iubit. Ca dintr-insa Se naste Fiul lui Dumnezeu cel iubit intru Care Tatal a binevoit.
9. Vita de vie, bine odraslita din Ana, a odraslit si strugurele de viata a inflorit, care izvoraste bautura dulce pamantenilor, spre viata vesnica. Ioachim si Ana au semanat in dreptate si au secerat rod de viata. Luminati, cu lumina de cunostinta, si au cautat pe Domnul si le-a venit lor nasterea dreptatii. Indrazneasca pamantul si fiii Sionului! Bucurati-va de Domnul Dumnezeul vostru, ca a odraslit pustia, stearpa si-a adus rodul ei! Ioachim si Ana, ca niste munti ai gandirii, au picurat dulceata. Veseleste-te, fericita Ana ca ai nascut parte femeiasca. Ca aceasta parte femeiasca, Maica a lui Dumnezeu, Usa a luminii, Izvor al vietii este si toata prihanirea femeiasca o dezleaga. Acestei parti femeiesti ii vor sluji stapanitorii poporului, i se vor inchina imparatii neamurilor, daruri aducandu-i. Pe aceasta parte femeiasca o vor aduce Imparatului a toate, cu tesaturi de aur, imbracata fiind in buna-cuviinta a faptelor bune si impodobita cu darul Duhului, a carei slava este inlauntrul ei. Ca slava oricarei femei de la barbatul cel din afara ii vine. Dar slava Nascatoarei de Dumnezeu vine dinlauntru, adica de la rodul pantecelui ei. O, parte femeiasca preadorita si de trei ori fericita! Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau! O, parte femeiasca, fiica imparatului David si maica a lui Dumnezeu, Imparatul a toate! O, dumnezeiesc chip insufletit, pentru care Dumnezeu Ziditorul S-a veselit, ca ai, adica, mintea de Dumnezeu povatuita si numai la Dumnezeu singur, luand aminte, avand intinsa toata pofta catre singur Cel dorit si vrednic de indragit, iar mania numai catre pacat si catre cel ce pe aceasta de-a pururea il naste1 Viata mai inalta decat firea ai, pentru ca o ai nu numai pentru tine, ca nu pentru tine te-ai nascut, ci o ai pentru Dumnezeu, pentru Care la viata ai venit. Ca vei sluji mantuirii a toata lumea, ca sa se implineasca prin tine Sfatul lui Dumnezeu cel de demult al Intruparii Cuvantului si al indumnezeirii noastre. Pofta iti este sa te hranesti cu dumnezeiestile cuvinte si cu acestea sa cresti ca maslinul cel mult-roditor in casa lui Dumnezeu, ca un copac rasadit langa izvoarele apelor Duhului, ca un pom al vietii care a dat rodul sau la vremea lui dinainte hotarata, adica pe Dumnezeu intrupat, viata cea vesnica a tuturor; ceea ce ai tot gandul osardic si de suflet folositor, alergand si lepadand tot cugetul cel din suflet vatamator, mai inainte de a-l gusta. Ochii tai sunt pururea catre Domnul, vazand lumina cea neapropiata. Urechile tale asculta numai pe Dumnezeiescul Cuvant si se veselesc de alauta Duhului, prin care Cuvantul inauntru a intrat ca sa Se intrupeze. Narile tale se indulcesc de mireasma mirurilor Mirelui, Care este Mir dumnezeiesc, de buna voie varsandu-Se si ungand fiinta ei de om, pentru ca Mir varsat este numele Sau, zice Scriptura. Buzele tale lauda pe Domnul si de buzele Lui lipindu-se; limba si gatlejul tau cuvintele lui Dumnezeu alergandu-le si de dumnezeiasca dulceata saturandu-se; inima curata si neintinata, vazand si dorind pe Dumnezeul cel neintinat; pantecele tau, camara intru care Cel neincaput S-a salasuit si pieptul tau, izvorul laptelui, din care S-a hranit Dumnezeu-pruncul Iisus, Usa lui Dumnezeu, pururea fecioara. Mainile tale poarta pe Dumnezeu si genunchii sunt scaun mai inalt decat Heruvimii, prin care s-au intarit mainile cele slabite si genunchii cei slabanogiti. Picioarele tale sunt povatuite de legea lui Dumnezeu ca de o faclie de lumini si, alergand pe urmele Lui fara de intoarcere, ai tras pe Cel dorit catre aceea care Il dorea. Toata este camara a Duhului; toata cetatea a lui Dumnezeu celui viu, pe care o veslesc apele raului, adica valurile darurilor Sfantului Duh; toata buna; toata aproape de Dumnezeu. Ca suindu-se mai presus de Heruvimi si mai presus de Serafimi ridicandu-se, aproape de Dumnezeu s-a facut.
10. O, minune mai presus decat toate minunile! Femeie deasupra Serafimilor s-a facut, ca Dumnezeu S-a aratat micsorandu-Se cu putin fata de ingeri. Sa taca Solomon, preainteleptul, si sa nu mai graiasca: "Nici un lucru nou nu este sub soare". O, fecioara, de la Dumnezeu plina de Dar, Biserica sfanta a lui Dumnezeu, pe care "Solomon cel duhovnicesc", Incepatorul pacii, gatind-o, S-a salasuit intr-insa, impodobita fiind nu cu aur si cu pietre neinsufletite, ci, in loc de aur stralucind cu Duhul si, in loc de pietre scumpe, avand pe Hristos, Margaritarul cel mai de pret. Carbunele dumnezeirii, pe Care roaga-l sa Se atinga de buzele noastre, ca, facandu-ne curati, pe Dansul impreuna cu Tatal si cu Duhul sa-L laudam, strigand: Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot, o fire in trei ipostaze. Sfant este Dumnezei si Tatal, Cel ce a binevoit intru tine si din tine sa se savarseasca. Taina cea mai dinainte de toti vecii hotarata. Sfantul cel tare, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu Unul nascut astazi, pe tine te-a luat intai-nascuta din maica stearpa, ca Unul nascut fiind din Tatal si nascut mai inainte decat toata zidirea, sa Se nasca si din tine. Maica-Fecioara, ca intai-nascut, intre multi oameni asemenea noua, si din tine impartasindu-se trupul si sangele Lui. Pentru ca Insusi este Unul nascut din Tatal Insusi si singur din singura maica. Sfantul cel fara de moarte, Preasfantul Duh, cu roua dumnezeirii Sale, te-a pazit pe tine nemistuita de focul cel dumnezeiesc, pentru ca acest lucru il insemna rugul lui Moise cel mai dinainte.
11.Bucura-te, scaldatoarea oilor, preasfintit locas al Maicii lui Dumnezeu, iar acum Biserica urmatoare cerului, a turmei lui Hristos celei cuvantatoare. Bucura-te, scaldatoarea oilor, care, oarecand, o data intr-un an, primea pe ingerul lui Dumnezeu, care, tulburand apa, numai pe unul il insanatosea si, de boala care il tinea, il izbavea, iar acum multime de puteri ceresti ai, care lauda, impreuna cu noi, pe Maica lui Dumnezeu, pe adancul minunilor, pe izvorul tamaduirii a toata lumea, nu primind slujitor un inger, ci primind pe Ingerul Sfatului celui Mare, Care este ploaie a bunatatii, ce s-a coborat ca pe niste lana, in taina si toata firea ce bolea si catre stricaciune era aplecata, iarasi a intors-o catre sanatate, fara de boala, si catre viata neimbatranita, scaldatoare intru care slabanogul cel dintru noi sare ca un cerb. Bucura-te, cinstita scaldatoare a oilor si sa creasca darul tau! Bucura-te Marie, fiica cea preadulce a Anei, ca spre tine iarasi dorirea ma atrage; cum sa zugravesc preacinstita umblarea ta? Cum, podoaba? Cum, fata ta cea mangaietoare? Cum voi zugravi batraneasca intelegere in trupul tau cel tanar, imbracamintea cuviincioasa, ce fuge de toata necuviinta si moliciunea, pasul cinstit si fara de tulburare si lobod de toata trandavirea, naravul stapanit, cu blandete amestecat, necautand apropierea barbatilor? Si, pentru aceasta, martor este frica ce i s-a intamplat la vestirea cea neobisnuita a ingerului. Parintilor bine supusa si ascultatoare, intelegere smerita la vederi preainalte. Cuvantul lin, venind din suflet nemanios. Si se altele, decat cele vrednice se salasuirea lui Dumnzeu! Pe tine dupa vrednicie toate neamurile te fericesc ca pe o slava aleasa a omenirii. Tu esti lauda preotilor si nadejdea crestinilor, rasad mult roditor la fecioriei, ca prin tine s-a raspandit bunatatea fecioriei. Binecuvantata esti tu intre femei si bine este cuvantat rodul pantecelui tau. Cei te marturisesc pe tine se binecuvanteaza si blestem cade peste cei ce se leapada pe tine.
12. O, sfintita insotire, Ioachim si Ana, primeste de la mine cuvantul acesta la nastere. O, fiica a lui Ioachim si a Anei si stapana, primeste cuvintele robului tau pacatos, dar care te doreste cu infocare si pe tine singura te are nadejde de bucurie, sprijinitoare a vietii, impacare cu Fiul tau si arvuna tare de mantuire. Pentru ca sarcina pacatelor sa o risipesti si norul cel ce intuneca mintea mea si grosimea cea de tina sa le luminezi. Sa incetezi ispitele, sa chivernisesti viata mea in sfintenie si catre fericirea cea de sus sa o povatuiesti si lumii pace sa daruiesti si tuturor credinciosilor desavarsita veselie si mantuire vesnica, pentru rugaciunile celor ce te-au nascut pe tine si ale intregii Biserici! Fie, fie! Ca sa strigam: Bucura-te, cea cu dar daruita, Domnul este cu tine. Bine esti cuvantata tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecului tau, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, intru, nesfarsitii veci ai vecilor. Amin!

sursa: credo.ro

Povăţuiri cu folos

2009-09-04T17:12:00.003+03:00

Povăţuiri de mare folos de la Cuviosul Serghie

Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.

Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.

Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.

***
Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.

Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.

De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).

Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.

Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.

De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.

Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.

Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.

Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.

***

Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.

Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.

Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.

***

Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.

Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.

Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.

Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.

De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.

Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.

La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.

De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.

Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.

Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.

„Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.

***

Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.

Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.

Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.

Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.

Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.

De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.

***

Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.

Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.

Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.

***

Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.

Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.

De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.

De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.

Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.

Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.

Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

***

Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.

Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.

Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.

Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.

Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

via Război întru Cuvânt

Se cuvine să mulţumim Domnului!

2009-09-03T11:29:00.006+03:00

Cuvânt al părintelui Teofil Părăian
Mânãstirea Brâncoveanu, 26 noiembrie 1994

"Voi vorbi astãzi câteva cuvinte în legãturã cu îndemnul de la Sfânta Liturghie "Sã multumim Domnului!" si cu rãspunsul "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintã si nedespãrtite", pentru a stãrui putin cu gândul asupra datoriei noastre de a-I multumi lui Dumnezeu si de a-I sluji lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, credinciosii nostri cer ceva de la Dumnezeu. Cerem de la Dumnezeu sã ne miluiascã, sã ne mântuiascã... numai cã ar trebui sã-I mai si multumim lui Dumnezeu si sã-I aducem si laudã; noi facem si aceasta, dar nu cu îndestulare. Cred cã nici unul dintre noi nu este atât de angajat în lauda lui Dumnezeu si în multumirea cãtre Dumnezeu, încât acestea sã fie mai mari si mai adânci decât rugãciunea de cerere.
La Sfânta Liturghie zicem: "Pe Tine Te lãudãm, pe Tine Te binecuvântãm, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugãm Tie, Dumnezeului nostru", dar zicem numai atunci! Ar trebui ca toatã viata noastrã sã fie o împlinire a cuvântului "Pe Tine Te lãudãm...", si ar trebui ca toatã viata noastrã sã fie o închinare adusã lui Dumnezeu, asa cum rãspundem la cuvintele "Sã mul-tumim Domnului", zicând: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina...".
Multumirea noastrã trebuie sã fie continuã si doritã din constiinta cã asa se cuvine, cã asa trebuie. Domnul Hristos a spus cã "Fiul Omului n-a venit sã I se slujeascã, ci ca sã slujeascã El si sã-Si dea sufletul rãscumpãrare pentru multi" (Matei 20, 28). Nu existã o poruncã a lui Dumnezeu care sã ne angajeze la slujire, ci este o îndatorire a noastrã, noi vrem sã-I slujim. De ce vrem sã-I slujim? Pentru cã asa este "cu vrednicie si cu dreptate", pentru cã asa trebuie, pentru cã nu se poate altfel. Cineva care crede cu adevãrat în Dumnezeu, nu poate sã stea în fata lui Dumnezeu fãrã sã-I aducã mãrire, fãrã sã-I aducã roadã, multumire, fãrã sã se simtã îndatorat cu slujirea, atât în vremea sfintelor slujbe, cât si în cealaltã vreme a vietii. Trebuie sã ne simtim îndatorati chiar si cu slujirea omului de lângã noi, pentru cã Dumnezeu a pus omul de lângã noi ca sã-i facem bine, sã-l ajutãm, sã-I slujim lui Dumnezeu prin el.
Cred cã ati citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: "Nu vã bucurati de aceasta, cã duhurile vi se pleacã, ci vã bucurati cã numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20). Poate ar fi bine sã mã opresc asupra acestui cuvânt, pentru cã este foarte important.
Este important în întelesul cã si noi trebuie sã dorim a fi scrisi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris cã Dumnezeu a zis: "Te-am însemnat în palmele Mele" (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnã sã ai ceva scris în palmã? Sã vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi si ce este scris în palmã. Bineînteles, este un fel de a vorbi, pentru cã desi vorbim de mâinile lui Dumnezeu ("Mâinile Tale m-au fãcut si m-au zidit" Ps. 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare s.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omeneascã si are trup omenesc, bineînteles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate sã aibã ceva scris în palme. Si, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveste Domnul Hristos prin firea Sa omeneascã la firea Sa omeneascã, la mâinile Sale, vede si semnul cuielor, semnul pe care voia sã-l vadã Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru cã Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre sã fie scrise în ceruri.
Dar stim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, dupã cum afirmã Sfântul Ioan Scãrarul. Mai întâi sã fim smeriti, si-atunci sigur suntem scrisi în ceruri. Nu numai pe cer, ci si în cer. Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasã cã vedea cumva cã pe cer este litera T scrisã cu stele, si zicea cã e numele ei scris acolo. Dacã suntem smeriti, Îi facem locas lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacã-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.
În sfârsit, m-am mai gândit la ceva: astãzi pomenim un sfânt cu numele Nikon, care are supranumele "Pocãiti-vã". De ce i s-a dat numele acesta, de "Pocãiti-vã"? Pentru cã era un propovãduitor al pocãintei. El le spunea mereu oamenilor sã se pocãiascã, în întelesul de a pãrãsi pãcatul, pentru cã acesta este sensul pocãintei, si de a face roadã vrednicã de pocãintã, de a face cât mai mult bine, ca sã se astupe relele.
Pocãinta trebuie fãcutã cu fata spre viitor si trebuie fãcutã cu nãdejde si cu bucurie. Dacã ne îndreptãm mintea spre Dumnezeu si stim cât este de bun Dumnezeu, nu putem sã ne îndoim de bunãtatea Lui. Oricâte pãcate ar fi fãcut cineva, stie cã pânã la urmã mila lui Dumnezeu este mai mare decât pãcatele lui, stie cã Dumnezeu ne primeste pe toti dacã ne schimbãm viata.
"Asa si în cer va fi mai multã bucurie pentru un pãcãtos care se pocãieste, decât pentru nouãzeci si nouã de drepti, care n-au nevoie de pocãintã" (Luca 15, 7) se spune în Sfânta Evanghelie, în legãturã cu oaia cea pierdutã. Numai cã pentru a ajunge la aceasta trebuie sã ne schimbãm viata. Ne schimbãm viata spre bine - e nãdejde de bine. Rãmânem mai departe în rele, se lãtesc relele si nu putem avea nici mãcar liniste sufleteascã, iar despre bucuria celor care au constiinta cã numele lor sunt scrise în ceruri, nici nu poate fi vorba.
Trebuie sã luãm aminte întâi sã ne angajãm în slujirea Domnului si în slujirea omului, pentru cã este "Cu vrednicie si cu dreptate a ne închina Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh"; sã dorim si sã cãutãm ca numele nostru sã fie scris în cerul smereniei, ca sã poatã fi scris în ceruri si, în sfârsit, sã facem binele, ca semn al pocãintei.
Sã avem nãdejde la mila lui Dumnezeu si pocãinta noastrã sã fie cu bucurie si cu fata spre viitor. Amin!"

sursa: nistea.com

Un nou an, un nou început...

2009-09-01T16:30:00.002+03:00

În această lună, în ziua întâia, începutul Indictului, adică anul nou bisericesc.
Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul ("Indiction" la români însemnă: poruncă şi arătare), luând obicei de la cei batrâni; că era obicei, la români, să se facă începătură anului de la acest Indiction, adică la 1 septembrie.
Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru usurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: "Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.
De asemenea, tradiţia spune că şi poporul evreu a intrat in Ţara Făgăduinţei în această lună de Septembrie.

sursa: Calendar-Ortodox.Ro

Cuvânt la începutul anului bisericesc

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă".
Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui" .
De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33-34).
În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.
Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile".
În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decît nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezînd şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.
Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicînd: "Întru înnoirea vieţii să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: "De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa şi pămîntul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pămîntul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvînta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel..."
* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii şi le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

sursa: PaginiOrtodoxe.tripod.com

Poveşti cu iubire

2009-08-27T17:49:00.003+03:00

- din cartea "Taina iubirii" de Danion Vasile -

„A fost odată un copil care şi-a iubit mult mult de tot mămica…”
- Ce poveste e asta, mămico? Şi eu te iubesc mult… Toţi copiii îşi iubesc mămicile.
„un copil care îşi iubea foarte mult tăticul…”
- Haide, mami, spune-mi o poveste, nu te juca. Dacă te joci, o să-mi fugă de tot somnul...
- Dar asta fac, lasă-mă să povestesc.
- Bine, te las.
- ,,...Şi copilul acesta îşi iubea foarte mult bunicii”.
- Aşa cum îi iubesc eu?
- Şi mai mult… „Atât de mult încât, atunci când bunicul lui a căzut bolnav la pat, copilul nu a mai avut linişte. Se frământa, se tot frământa, plângea tot timpul, neştiind cum să îl ajute…
Şi, odată, când era singur cu bunicul, pentru că ceilalţi erau la câmp, la strânsul recoltei, a văzut cum din ochii acestuia curgeau lacrimi de durere.
- De ce plângi, bunicuţule? - a întrebat copilul.
Bunicul nu i-a răspuns. A început să plângă şi mai tare.
- De ce plângi? Te simţi rău? Te doare tare?
Bunicul a dat din cap, aprobator.
- Cu ce să te ajut?
- Nu ai cu ce, spuse bunicul.
Copilul se gândea cum ar putea să îl ajute.
- Uite, până vin mama şi tata, o să stau aici, lângă tine. Nu te las singur. O să îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.
Şi copilul încercă să spună o poveste. Dar era prea trist ca să spună una din poveştile pe care le auzise tot de la bunicul lui.
- Iartă-mă, bunicule, nu am stare să ţi-o spun pe asta cu pisica leneşă, că o ştii. O să îţi spun alta.
Şi povestea începu…”
- Ce poveste i-a zis, mămico?
- Nu ştiu. „Povestea era atât de frumoasă, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua următoare, bunicul s-a simţit rău din nou. Dar nepotul a început o altă poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semănau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… După ce au văzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat să vadă dacă leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. L-au dus pe copil la alţi bolnavi şi pe unii poveştile îi vindecau, unora le alinau durerile, iar asupra altora nu aveau nicio putere.
Într-o zi, prin satul acela au trecut patru hoţi. Auzind despre copil, s-au gândit că ar putea să scoată mulţi bani de pe urma lui. Aşa că, într-o după-masă, au reuşit să –l prindă pe copil şi au fugit cu el departe, departe.
După câteva săptămâni de mers, pe drum, unul din hoţi s-a îmbolnăvit şi l-au pus pe copil să îi spună o poveste. Copilul, mai de frică, mai din milă, s-a apucat să povestească. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Chiar şi ceilalţi au început să se simtă rău şi i-au cerut copilului să tacă. În ziua care a urmat, au mai încercat o dată. Dar iarăşi s-au simţit rău şi ceilalţi, aşa că nu l-au mai lăsat pe copil să vorbească. Le era din ce în ce mai rău şi s-au gândit că poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lăcomia era prea mare, aşa că nu au vrut să îl aducă pe copil înapoi la părinţii săi. Au încercat să facă bani de pe urma copilului. L-au pus să spună poveşti, dar poveştile nu ajutau pe nimeni. Bolnavii rămâneau la fel de bolnavi. De vină era copilul – inima lui era frământată de dorinţa de a-şi vedea părinţii şi bunicii.
Într-o zi, supăraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotărât să îl părăsească pe copil în pădure. Le era frică să îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva să se îmbolnăvească sau să fie pedepsiţi în alt fel de Dumnezeu. Copilul nu a stat singur acolo multă vreme, pentru că pădurarul l-a găsit şi l-a dus la casa sa. Numai că nu vorbeau aceeaşi limbă… A trecut multă vreme până ce copilul a învăţat limba pădurarului. Până să o înveţe, a uitat propria limbă. Pentru că acolo, în pădure, nu era decât el cu pădurarul şi nu mai avea cu cine să mai vorbească. A uitat şi numele satului său, aşa că nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit să o apuce ca să îşi regăsească familia.
A stat lângă pădurar câţiva ani, dar până la urmă iubirea de părinţi l-a biruit. Aşa că a plecat la întâmplare, hotărât să colinde lumea întreagă până îi va găsi. Şi a plecat. A mers din sat în sat, cumpărân-du-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pădurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea că merge într-o direcţie greşită, dar era hotărât să meargă până la sfârşitul vieţii sale.
Odată a mers câteva zile fără să afle niciun sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa era un drum greu – avea de străbătut nişte munţi înalţi – şi i s-a făcut rău. Tremura de frig, dar voia să continue drumul. Munţii îi aminteau de copilăria sa. „Munţi sunt în toată lumea – se gândea –, dar dacă după munţii aceştia îmi voi găsi părinţii? Bunicii au murit deja, poate. Dar măcar pe părinţi să îi găsesc.” Şi a plecat la drum. Fiind seară, nu şi-a dat seama că, la o răspântie, a luat-o înspre munte în loc să o ia spre satul care era aproape. A mers ce a mers, dar nu după multă vreme a căzut la pământ. A zăcut acolo până seara. L-au găsit a doua zi nişte oameni care mergeau să taie de lemne. L-au pus în căruţă şi l-au adus în sat. După ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lăsat singur în cameră. Au spus că pleacă după doctor. Şi, după o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfială, s-a aşezat în- tr-un colţ şi a început să spună o poveste.
Călătorul se simţea prea bolnav ca să aibă stare de poveşti. La început, nici nu era atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început să plângă. Se simţea la fel de rău, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea o limbă pe care el o uitase de mult, din copilărie. Abia înţelegea povestea.
Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregătindu-se să plece, în timp ce gazdele intrau în cameră. Văzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacă se simţea mai bine.
- Da, mă simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru că… pentru că o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu. Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros că auzea din nou limba copilăriei sale…
- E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuseră gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns până acolo. Dar unii au învăţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecă bolnavii, spuse stăpânul casei.
- Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult părinţii. Puterea poveştii nu stă în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacă ştiţi povestea, înseamnă că aţi trecut şi dumneavoastră pe acolo…
Bolnavul se simţea mai bine.
- Vreau să plec acum, nu mai pot sta, spuse.
- Acum? Nu, mai stai în pat, să te refaci. Dar poţi pleca mâine dimineaţă, cum răsare soarele.
Călătorul nu putu să închidă un ochi toată noaptea, de emoţie. Ştia că e aproape de casă, de părinţi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers până la trecătoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul său seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu să dea de casa părinţilor. A bătut la poartă. I-a deschis fratele său mai mare, care nu l-a recunoscut. A crezut că e doar un călător, aşa că l-a poftit într-o cameră şi i-a adus de mâncare.
- Părinţii tăi ce fac, unde sunt?
- Tatăl meu e bolnav şi mama stă lângă el să îl îngrijească. E bolnav de supărare… Îi e dor de fratele meu mai mic. Am avut un frate care a dispărut în-tr-o zi de acasă. Unii ziceau că poate s-a înecat, alţii că poate a plecat pe munte şi s-a rătăcit. Alţii spuneau că l-ar fi luat nişte călători cu ei. Dar de ce să fi plecat de acasă? Nu avea niciun motiv. Mai ales că îi iubea foarte mult pe părinţi…
- Am auzit că în satul ăsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungă bolile.
- Da, sunt, dar tatăl meu are trupul sănătos, doar sufletul e trist, spuse fratele cel mare.
- Dacă mă laşi, o să îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o să îl ajute…
- Mă duc să îl întreb dacă vrea să te asculte, zise fratele. Nu ştiu însă dacă îl vei putea ajuta cu ceva, că nici alte poveşti nu l-au ajutat.
- Lasă-mă să încerc, spuse călătorul.
Intrară în camera bolnavului.
- Vă rog să mă iertaţi, dar vreau să vă spun şi eu o poveste. Povestea mea.
- Spune, spuse bolnavul, vreau să te ascult.
Călătorul îşi dădu seama că tatăl său era prea trist ca să aibă stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru că voia să fie o gazdă binevoitoare.
„A fost odată, acum vreo zece ani, un copil care îşi iubea mult părinţii şi bunicii”.
- Ce poveste e asta? întrebă fratele cel mare.
- Lasă-l să povestească, spuse bolnavul, căruia chipul călătorului i se părea cunoscut şi nu îşi aducea aminte unde îl mai văzuse.
„A fost odată un copil care îşi iubea mult părinţii. Şi bunicii. Atât de mult, încât odată, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat să îi spună o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasă, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasă, poate doar era spusă cu multă iubire, dar şi-a făcut efectul. Era o poveste deosebită, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacă o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care băiatul îşi arăta iubirea faţă de bunicul său. Mai ales că l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi,iar unora poveştile le alinau durerile”.
Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar a tăcut, l-a lăsat să povestească până la capăt.
Şi călătorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-de-parte, cum a fost găsit de pădurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în căutarea părinţilor săi.
- „Şi, când zăcea bolnav într-o casă de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului său. A doua zi a pornit la drum şi, spre seară, a ajuns la casa părinţilor săi…”
- Adică la casa noastră, zise tatăl, ridicându-se singur din pat ca să îşi îmbrăţişeze băiatul.
- La casa noastră, zise călătorul, întinzând un braţ spre tatăl său şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari – zise cu emoţie. Îi dădură lacrimile.
Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sărbătoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea fiului său, tatăl s-a pus pe picioare. A avut o bătrâneţe senină, alături de soţia sa. Şi, ori de câte ori boala se apropia de ei, fiul lor cel mic le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor… Aşa că poate mai trăiesc şi astăzi, dacă sacul cu poveşti al fiului lor nu s-a terminat…”.
- Frumoasă poveste, mămico, zise băiatul. Dar cam scurtă.
- Acum culcă-te. Diseară o să îţi spun una mai lungă…
Mama plecă din camera copilului. Se întoarse după câteva minute, să vadă dacă somnul îl biruise pe băiat. Îl găsi stând în pat, cu mâinile sprijinite de bărbie.
- Ce faci, voinice? Nu dormi?
- Nu, nu dorm. Somnul mi-a trecut de tot. Mă gândesc, mă tot gândesc la o poveste nouă, frumoasă, pe care să i-o spun bunicii, să văd dacă se va simţi mai bine. Îmi pare tare rău că e bolnavă.
- Te gândeşti să îi spui o poveste? O să îţi spun ceva care o să te bucure. Atunci când te-ai născut, bunica era foarte bolnavă. Însă atât de mult s-a bucurat că ai venit pe lume, încât s-a luptat cu boala şi a învins-o. Şi, atunci când ai împlinit un an, ţi-a scris o felicitare – pe care o vei citi şi tu când o să mergi la şcoală. Când o să înveţi să citeşti, poate înveţi mai repede…
- Şi ce scrie acolo?
- Ceva foarte important pentru tine. Răspunsul la frământarea asta din cauza căreia nu poţi dormi acum…
- Ce scrie? Ce scrie?
- „La Mulţi Ani, povestea noastră frumoasă. La Mulţi Ani!”
- Adică, eu sunt povestea bunicilor?
- Da, a lor şi a noastră. Şi trebuie ca viaţa ta să fie o nouă pagină din această poveste.
- O nouă pagină? Înseamnă că o să fie o poveste lungă, spuse copilul, luându-şi mama în braţe…

**************

sursa: DanionVasile.ro

Rugăciune

2009-08-26T17:18:00.004+03:00

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Doamne, dãruieşte-mi sã întâmpin cu linişte sufleteascã tot ce îmi va aduce ziua de azi. Învredniceşte-mã să mã încredinţez întru totul voii Tale celei sfinte. Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte. În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta. În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine. Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni. Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet. Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin

***

O, iarta-mi te rog Doamne, atatea rugaciuni prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni, caci am facut adesea din Tine-robul meu - nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu. In loc sa vreau eu Doamne, sa fie voia Ta, Iti cer intr-una sa faci Tu voia mea! Iti cer s-alungi necazul, sa-mi lasi un loc in Rai si sa-mi slujesti in toate: sa-mi dai, sa-mi dai. Gandindu-ma ca daca iti cant si Te slavesc am drept sa-ti cer intr-una sa-i faci tot ce-mi doresc. O, iarta-mi, felul acesta nebun de-a ma ruga. Si-nvata-ma ca altfel sa stau in fata Ta. Nu tot cerandu-ti Tie, sa fii Tu robul meu, ci Tu cerandu-mi mie, iar robul sa fiu eu."

***

Doamne Dumnezeule Cel în Treime slăvit şi închinat, miluieşte cu mila Ta cea fără de sfârşit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemniţaţi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiţi, pe cei ocărâţi, pe cei rătăciţi, pe cei căzuţi, pe cei părăsiţi, pe cei ce Te caută şi pe cei care Te-au găsit, pe cei împietriţi, pe cei nepricepuţi, pe cei neputincioşi, pe cei uitaţi, pe cei robiţi, pe cei lipsiţi de răbdare, pe cei deznădăjduiţi, pe cei ce plâng, pe cei osteniţi, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduţi, pe cei împovăraţi, pe cei zdrobiţi cu inima, pe cei atacaţi sau stăpâniţi de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte şi pe cei ce se însănătoşesc, pe cei descumpăniţi, pe cei aflaţi în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vieţii lor, pe cei legaţi, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărăşi durerile străine, pe cei ce iubesc şi pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ce nu se pot ruga, pe cei ispitiţi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămisliţi în fărădelegi şi născuţi în păcate, pe cei obosiţi de mâhnire şi întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osândiţi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiţi în mijlocul lumii, pe cei izgoniţi, pe părinţii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiţi, pe cei dispreţuiţi, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiţi, pe cei asupriţi în judecăţi, pe cei ce sunt căzuţi în datorii grele, pe cei ce vin la tine în întâiul şi al doisprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădaţi, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neînţelepţi, pe cei împovăraţi de griji şi de păcate, pe cei ce-şi poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în faţa Ta, pe cei ce slăbesc în credinţă, pe cei încercaţi, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învaţă, pe cei supăraţi de farmece sau cuprinşi de năluciri, pe cei înviforaţi, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credinţei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă şi Te preaînalţă întru toţi vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii şi în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni, pe cei ce ne iubesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciţi de la Dreapta Credinţă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.
Asemenea, Doamne, miluieşte-i şi pe cei care-i cercetează şi-i miluiesc pe aceştia toţi. Întăreşte-i, vindecă-i, ridică-i, ocroteşte-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Ta, binecuvintează-i şi pomeneşte-i întru Împărăţia Ta, ca să se slăvească prin ei Numele Tău cel sfânt.
Miluieşte-i, binecuvintează-i şi-i pomeneşte întru Împărăţia Ta şi pe vrăjmaşii noştri şi îmbunează inima lor, ca să nu pierim din pricina lor şi nici ei din pricina noastră. Şi să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.
Doamne, miluieşte şi ne binecuvintează şi ne mântuieşte pe noi, că a Ta este stăpânirea şi împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Adevăratul sens al familiei creştine

2009-08-26T09:34:00.003+03:00

Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia
- pilda şi ruşinarea familiilor creştine de astăzi -

articol preluat de pe "Război întru Cuvânt"

Astazi sunt praznuiti Sfintii Mucenici casatoriti Adrian si Natalia, o intrupare desavarsita a sensului adevarat al familiei crestine, pe care astazi nu-l mai stie nimeni, in care astazi aproape nimeni (nici dintre cei asa-numiti “credinciosi practicanti”) nu mai crede. Nimeni nu mai crede ca sensul unirii in Hristos cu persoana iubita nu este sa fii fericit in lumea aceasta, nu este sa scapi de singuratate cu orice pret, nu este sa ai un “alibi” perfect pentru orice compromis cu lumea si lumescul “pentru … siguranta si bunastarea materiala a familiei”, nu este sa te rasfeti si sa te scalzi in desfatari fara mustrari de constiinta (ca… deh, sunt permise si la urma-urmei, nu suntem calugari, deci suntem dispensati de a trai prea duhovniceste), nu este sa-ti faci idol si scop in sine din iubirea fireasca si din persoana iubita si nu este nici macar sa ai neaparat copii, daca Dumnezeu nu ingaduie sau nu binevoieste aceasta! Sensul adevarat al unirii in Taina Nuntii este Incununarea vietii prin impreuna-marturisirea lui Hristos. Sensul ultim al insotirii crestine este redat de cantarea aceea dureros de frumoasa din Slujba Tainei Cununiei: “Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!“. Nu sunt invocati atunci, in Taina Cununiei, alti sfinti decat Mucenicii, iar “dansul” duhovnicesc al mirilor, cu nasii si cu preotii se face in acest timp in jurul Sfintei Evanghelii si al Sfintei Cruci, aratand care trebuie sa fie Centrul vietii familiei crestine.

Nu a contat pentru Sfintii Adrian si Natalia ca erau de abia un an si o luna casatoriti! Nu a contat ca erau tineri si cu o viata inainte! Nu a contat ca nu “se implinisera” ca familie prin dobandirea vreunui prunc! Nu a contat ca se iubeau foarte mult unul pe altul! Ce a contat pentru ei in ceasul prigoanei? Un singur “lucru”: HRISTOS! Pentru El au jertfit, adica si-au incununat si si-au implinit cu adevarat si in mod desavarsit dragostea lor! L-au iubit pe Hristos mai presus de orice! Si nu erau supra-oameni, nu erau “predestinati” sa fie sfinti! Erau oameni obisnuiti, la fel ca si noi, cu nimic mai presus de firea omeneasca. Nu alesesera pustnicia sau calugaria. Au ales viata in lume, dar fara sa aleaga viata lumeasca! Dar ce aveau atunci care sa le dea atata putere sa sacrifice TOTUL? Cum au putut?

Aproape “simplu”, am putea spune: au crezut cu adevarat in Hristos si au implinit efectiv prima si cea mai importanta porunca: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau”. Astazi oamenii au uitat totalmente de aceasta prima porunca, de parca ea ar fi… ultima! Astazi a-L iubi pe Hristos mai mult ca orice si a fi dispus sa jertfesti totul pentru El este calificat drept “fanatism“, “extremism“, “habotnicie” si este echivalat cu o grava scranteala. Astazi “IUBIREA” este zeul/idolul nostru, dar nu Dumnezeu-Iubirea, ci “iubirea” umanista, acea “iubire” prea-omeneasca, acea iubire care sa ne faca fericiti in aceasta lume a pacatului si pentru care credem ca si numele lui Dumnezeu poate fi folosit ca justificare pentru toate balacelile si amagirile noastre. Astazi, daca ar face la fel, Adrian si Natalia ar fi condamnati de catre fratii lor crestini “practicanti” fara ezitare si fara mila. Ar fi socotiti nebuni si inselati. Pentru ca astazi cea mai mare virtute este COMPROMISUL, iar “a fi caldicel” si “a fi lumesc” sunt socotite singurele moduri legitime de a fi crestin in lume. A vrea sa fii un om duhovnicesc, ca si crestin casatorit si vietuitor in lume este astazi aproape “interzis”
Sa citim mai intai din Sinaxarul online viata lor rezumata si vom continua apoi meditatia noastra la acest exemplu fabulos de … normalitate crestineasca!:
“Mucenicul Adrian si sotia lui Natalia au trait în cetatea Nicomidiei, pe vremea împaratiei lui Maximian. Iar la a doua înconjurare ce a facut Maximian prin împaratia sa, prigonind pe crestini, a prins 23 de barbati crestini care erau ascunsi prin pesteri, si au fost dati la multe chinuri. Pe acestia, mai înainte de a marturisi, i-a întrebat Adrian: “Pentru ce, fratilor, rabdati aceste nesuferite si grele chinuri?” Si, raspunzând, ei zisera: “Pentru ca sa dobândim bunatatile cele ce sunt gatite de la Dumnezeu, celor ce patimesc pentru Dânsul, pe care nici auzul nu poate sa le auda nici cuvântul sa le povesteasca”. Acestea auzindu-le Fericitul Adrian, umilindu-se din dumnezeiescul Dar, a zis scriitorilor sa-i scrie si numele lui cu crestinii, ca bucuros moare si el cu dânsii. Deci scriindu-l aceia si pe dânsul, îl bagara în fiare si la închisoare. Acest lucru aflându-l Natalia, femeia lui, si gândind cum ca poate a fost prins pentru altceva, si îngrijindu-se foarte suspina si plângea. Dar fiind înstiintata ca pentru Hristos l-au pus în legaturi si în temnita, îndata îmbracându-se în haine luminoase a alergat la temnita. Si intrând înauntru îl învata sa stea neclintit la chinuri, si ruga pe sfintii cei ce erau împreuna legati cu dânsul sa se roage pentru el. Atunci prin sfatuirea mucenicului Adrian se întoarse Natalia la casa ei.
Deci fiind adus sfântul la împaratul si marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat, îl pusera cu fata în jos si-l batura cu toiege. Apoi, întorcându-l cu fata în sus, a fost batut si peste pântece, încât i se vedeau si maruntaiele. Mucenicul când patimea acestea era de 28 de ani. Dupa aceea lui si celorlalti sfinti li s-au taiat mâinile si picioarele. Apoi dându-si sfintii sfârsitul, si urmând a li se mistui trupurile lor în foc, Natalia a bagat mâna Sfântului Adrian în sânul ei si urma mergând dupa sfintele moaste si strângea sângele ce pica de la dânsii si se ungea cu el. Apoi fiind stins focul de o ploaie mare si grea, un om credincios, anume Eusebie, luând moastele sfintilor si punându-le într-un caic mic, le-a dus la Arghiropoli si le-a asezat aproape de Bizant. Acolo mergând mai pe urma Natalia, si-a dat sufletul la Dumnezeu si a fost îngropata lânga moastele cele mucenicesti”.

Daca eroismul Sfantului Mucenic Adrian poate fi mai usor de inteles si intalnim in fiecare zi in Calendar sfinti care au patimit la fel ca el (ceea ce pentru noi oricum pare de neinchipuit), mucenicia nesangeroasa a Nataliei este exceptionala si as zice ca este mult mai mare decat a lui Adrian. De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca Sfanta Natalia este numita si ea mucenita, cu toate ca nu a avut sfarsit mucenicesc! Dar sa ne gandim: care femeie, slaba si miloasa prin fire isi depaseste iubirea si mila fireasca, de sotul ei iubit si fata de… ea insasi, pana la urma si are taria nu numai sa priveasca torturile ingrozitoare si moartea in chinuri a omului ei cel mai drag, ci chiar sa se duca “sa-l invete sa sa stea neclintit la chinuri“?!

Natalia pare exact opusul sotiei Dreptului Iov. In timp ce aceea il invata pe Iov cel greu incercat sa huleasca pe Dumnezeu, “ca sa se usureze”, “ca sa se descarce” (cum am zice astazi), aceasta nu gandea nici draceste (sa huleasca), dar nici macar fireste. Nu sta sa se gandeasca sa-i crute cumva suferinta, sau sa se gandeasca la ea, ca ramane singura si, la o adica - nu-i asa? - la ce bun sa mori ca prostul in chinuri groaznice, cand te poti bucura de tinerete, de viata, de iubire… cand ai doar 28 de ani si o sotie frumoasa, si toata viata inainte sa te bucuri de ea… si, oare, nu e chiar pacat sa-ti lasi femeia pe drumuri, fara sprijin, ce, parca Hristos are musai nevoie de marturisirea ta, de jertfa ta, si-apoi cine esti tu sa te crezi martir?, nu sunt atatia care n-au familii si pot sa marturiseasca, de ce tocmai tu?!… N-a zis nici: “oameni suntem” cu totii, nu ingeri, iar ca oameni trebuie sa ne traim viata… Doar n-o trebui acum ca toti sa fim sfinti… Si nici macar nu ne-a pus nimeni sa ne lepadam de Hristos, asa ca… sa-i lasam pe altii sa fie sfinti, daca tin neaparat, iar noi sa ne traim frumos viata de familie, pe care abia am inceput-o, sa facem copii, sa ne bucuram…“), ci a calcat in picioare prin credinta ei fierbinte si adevarata orice patima omeneasca. A fost mai presus si decat Petru cel dinainte de Inviere, care voia sa-L opreasca de la Cruce, prin compatimirea lui, pe Mantuitor, si care pentru aceasta a fost aspru mustrat de Hristos: “Mergi inapoia mea, Satano, sminteala imi esti! Ca nu cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!“.

Sfanta Mucenita Natalia a trait “pe viu” si a dat “carne” prin exemplul ei acestui cuvant: “Cel care iubeste pe sot sau sotie mai mult decat pe Mine nu e vrednic de Mine“. In timp ce noi punem orice, si in primul rand pe noi insine, mai presus de Hristos… Si adesea nu ne rusinam sa ne folosim chiar de invocarea cuvintelor Lui (talcuite stramb, dupa bunul nostru plac, ca si cum Evanghelia ne-a fost data spre a ne indreptati prin ea patimile) pentru a ne justifica egoismul, lasitatea, iubirea de placeri, necredinta, apostazia… Pentru a ne confirma in patimile si in complacerile noastre si a ne sluji inchipuirii ca, daca traim viata de familie si viata in lume, avem dreptul sa lasam pe Hristos undeva de(o)parte, iar noi… sa ne traim viata! Cand Hristos ar trebui sa ne fie SINGURUL nostru sens, atat pentru casnicia si cat pentru toata existenta noastra!

De aceea Sfintii Adrian si Natalia ne sunt nu numai pilda, ci si rusinare pentru lipsa noastra de credinta si de iubire adevarata de Dumnezeu. Nu pentru ca “suntem oameni” nu putem si noi nici macar a suta parte din cat au putut ei, ci pentru ca nu suntem… crestini adevarati…:( Dar sa ne rugam Sfintilor Mucenici sa ne invete sa fim!
Sfintii Adrian si Natalia sa ocroteasca si sa binecuvinteze, intarind pe calea marturisirii pe toti fratii nostri casatoriti si pe toti cei care le poarta numele!

Cititi si: Timotei si Mavra sau împreună-răstignirea până la capăt

Treptele iertării

2009-08-24T14:41:00.004+03:00

- fragmente din "Jurnalul Fericirii"
de P. Nicolae Steinhardt -

[...]
“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).
Când francezii spun Dieu a créé l ‘homme à son image qui le lui a bien rendit [Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Sau, iar omul i L-a restituit], trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.
Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.”

[...]
"Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita. Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. Îţi voi pune după câteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-l auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decât să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?"

[...]
"Diavolul trebuie uneori luat în râs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli — Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii — erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne-am mâniat, la fel nu trebuie să permanentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru."

[...]
"La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului."

sursa: Scribd.com