E un subiect complet nou, si pentru mine, si pentru dumneavoastra. Intrucat Biserica spera sa fie prezenta si sa se implice puternic in viata spirituala a poporului, fara ca prin aceasta sa se considere ca are vreo obedienta de ordin politic, mi-am zis sa incerc ca, la propunerea ascoristilor, sa meditez asupra acestei teme si sa vad daca voi fi in stare sa trec acest examen; deoarece acesta este un examen la care ma supuneti si la care ma supun.
Si va voi spune imediat de ce: Pentru ca, de la bun inceput, am intampinat imense dificultati. Este foarte adevarat ca in teologie putem vorbi de convertirea unor notiuni, a unor termeni sau concepte in dimensiunea lor spirituala. Suntem foarte obisnuiti, si stim asta de la Sfintii Parinti, sa privim existenta in dubla ei dimensiune. As vrea sa va dau cateva exemple. Cuvantul "Viata", asa cum este scris in Noul Testament, inseamna pe de o parte viata aceasta, materiala sau materialnica, pe care o traim pe pamant, care are un inceput si un sfarsit, si, pe de alta, viata spirituala sau viata sufletului, care are un inceput, dar nu si un sfarsit. Sfantul Apostol Ioan foloseste intotdeauna cuvantul "viata" numai in intelesul sau spiritual sau duhovnicesc. E vorba numai de viata sufletului.
La alti Evanghelisti intalnim un fel de joc semantic; unul si acelasi cuvant poate sa aiba o semnificatie in prima parte a frazei si alta in cea de a doua parte. O traducere foarte literala si, deci, foarte exacta a textului: "Cel ce va vrea sa-si scape viata O va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si Evanghelia Mea, O va castiga" (Mt 16, 25). Asadar, cel ce va vrea sa-si scape viata de acum, acela o va pierde pe cea viitoare; dar cel ce isi va da viata de aici, pentru Mine si Evanghelia Mea, acela o va castiga pe cea de dincolo. Este motivul pentru care, lucrand la noua versiune a Noului Testament, a trebuit sa minusculez si sa majusculez atat substantivul cat si pronumele legate de el, pentru ca sa indic cele doua dimensiuni pe care le-a gandit Evanghelistul.
De asemenea, avem si alti termeni in Noul Testament. Sa zicem, termenul "paine" adica tot ce poate fi mai material. Pe de o parte este vorba de painea obisnuita si, pe de alta, de painea despre care Mantuitorul Hristos a spus: "Eu sunt Painea vietii". Asa incat, la inmultirea painilor, printr-o exegeza adecvata, este foarte usor de ajuns la painea spirituala, care este Sfanta Euharistie. De asemenea, "apa"; apa obisnuita, pe de o parte, si apa vie sau apa vietii, pe de alta. Va amintiti, desigur, de scena extraordinara a intalnirii Mantuitorului cu femeia samarineanca langa fantana lui Iacob. Aici este vorba de metalimbaj. Vorbind despre aceeasi apa, femeia intelege apa din fantana, iar Iisus vorbeste despre apa vietii. De aceea, cand El ii spune: "Daca ai fi cunoscut (...) cine este Cel Ce-ti zice: Da-mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie". La care ea, mentinandu-se tot in dimensiunea materiala, spune: "Da-mi, Doamne, aceasta apa, ca sa nu mai insetez si sa nu mai vin aici sa scot". Ei bine, de abia intr'un tarziu femeia va intelege ca Iisus vorbeste de apa spirituala, de apa vietii, care este si apa Duhului Sfant; cel ce primeste aceasta apa nu numai ca-si potoleste propria-i sete, dar el insusi devine izvor de apa saltatoare, in stare sa potoleasca si setea altora.
Avem si cuvantul "lumina": lumina fizica, de la soare, dar si lumina spirituala: "Eu sunt Lumina lumii"! Aceasta din urma e mai mult decat o metafora. Aici va rog sa-mi ingaduiti sa va spun la ce lumina s-a gandit Mantuitorul Iisus atunci cand a rostit aceste cuvinte. Primele cuvinte pe care le-a rostit Dumnezeu la Creatie (sau, mai precis, inainte de creatie) au fost: "Sa fie lumina!"; si a fost lumina. Dar, bineinteles, nu este vorba de lumina fizica, intrucat soarele si luminatorii care o emit au fost creati abia in ziua a patra. Asadar, este vorba de lumina increata (sau necreata) a lui Dumnezeu, care salasluia in El, depozitata intr-insul din vecie si pe care El, prin aceste cuvinte, a eliberat-o dintr-insul, pentru ca El sa creeze lumea in lumina, nu in intuneric. Primul gest a fost acela de a alunga intunericul si de a inunda acest haos cu lumina necreata. La aceasta se va referi Mantuitorul Iisus Hristos, si aceasta va fi lumina care va tasni din fiinta Lui in momentul Schimbarii la Fata, pe Muntele Tabor. Nu este vorba de o lumina exterioara, asemenea unui vesmant, cum se spunea pe vremea psalmistului, ci de lumina interioara, care e una si aceeasi cu slava lui Dumnezeu: nu exterioara, ci un dat launtric. Ea este lumina taborica, lumina pe care marii iluminati o vad, de care se impartasesc si care, manifestandu-se ca energii divine, le face posibil accesul la Dumnezeu. Este acea stare de comuniune prin participare, la care au ajuns sfintii in treapta lor ultima, de contemplatie.
Avem si cuvantul "cale", un drum care este mai lung decat acela pe care se merge cu pasul: calea spirituala: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (In 14,6). Acest cuvant a devenit atat de frecvent in constiinta crestinilor din primele veacuri, incat el era folosit in loc de "Biserica": cei ce urmau aceasta Cale.
Sa mai vorbim de "foc". Atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul anunta: "Eu va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine... va va boteza cu Duh Sfant si cu foc".
In aceasta ordine, a metalimbajului, avem (mai cu seama in Vechiul Testament) termenul "adulter", care insa capata o alta conotatie decat cea obisnuita. Este vorba de adulterul spiritual. Intre Dumnezeu si poporul ales se savarseste un "mariaj divin", prin legamantul pe care El il da lui Avraam si pe care il innoieste prin Moise: "Eu sunt Dumnezeu vostru, iar voi sunteti poporul Meu". Cu alte cuvinte, este relatia dintre mire si mireasa, care se va savarsi si se va desavarsi in Iisus Hristos si Biserica, El fiind Mirele, iar Biserica fiind mireasa. Ei bine, poporul evreu s-a indepartat de la legamantul sau fata de Dumnezeu, inchinandu-se la idoli. Dumnezeu a socotit aceasta drept tradare conjugala, iar in limbajul profetilor
Vechiului Testament aceasta incalcare a fidelitatii conjugale sacre dintre Dumnezeu si poporul ales capata termenul de desfrau sau adulter.
Tot in ordinea metalimbajului voi aminti si momentul in care Mantuitorul Iisus Hristos se gaseste cu ucenicii Sai pe corabie. Pornesc de la tarm, intra in larg si, la un moment dat, Domnul le spune: "Feriti-va de aluatul fariseilor!". Unii incep sa susoteasca intre ei: "Ne zice asa, pentru ca am uitat sa luam paine". De abia dupa aceea vor intelege ca nu e vorba de aluatul din care se face painea, ci de aluatul fariseilor, adica de ipocrizia lor si de modul lor de a gandi viata din societate.
Asa incat, onorata asistenta, avand in vedere aceste numeroase exemple (si as putea oferi mai multe, de transfigurare semantica), m-am gandit: Cum as putea sa abordez, dupa aceleasi metode si dupa aceleasi principii, tema care mi s-a propus: Coruptia spirituala? Pentru aceasta insa trebuie sa admitem ca exista coruptie materiala.
Ei bine, a trebuit sa recurg la singura carte dupa care ma puteam orienta: Codul penal. Stiti ce am constatat? Coruptia nu exista, ca termen sau ca infractiune, in Codul nostru penal. Veti cauta, ca si mine, degeaba; veti gasi in schimb cateva articole, de la 254 la 257, care mentioneaza: luarea de mita, darea de mita, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenta; cu oarecare bunavointa, acestora li se poate asocia falsul intelectual. Nu e cazul sa recurgem la definitii. Din pacate, din nefericire (si aceasta este motivatia pentru care presedintele a lansat campania), coruptia este o racila a societatii noastre; asa a fost mostenita din anii socialismului si asa va trebui sa o ducem in spinare inca multa vreme, pana cand ne vom debarasa de gandul ca ea poate sa existe si ca noi o putem practica. Ea a existat si continua sa existe; o stim bine din viata noastra zilnica. As vrea sa ma opresc un moment asupra faptului ca s-a spus ca se va duce o lupta impotriva coruptiei care exista in sistemul administrativ al Primariei. Pentru aceasta, va interpune un sistem prin care functionarul Primariei va fi izolat de beneficiarul care solicita un serviciu. Am banuit ca respectivul cetatean vine la ghiseu si lasa cererea intr-un recipient; cererea merge undeva la functionarul respectiv, care o rezolva, iar ea se intoarce la ghiseu fara ca functionarul sa-l fi vazut pe cetatean sau cetateanul pe functionar.
Sistemul poate fi un paleativ prin care coruptia este impiedicata, dar nu vindecata. Vindecarea vine numai din interior: sa-l convingi pe functionarul public sa fie corect. Daca vindecarea nu vine din interior, atunci orice fel de instrument care sa faca imposibil contactul dintre cel ce solicita mita si cel ce o ofera ramane ineficient.
Coruptia exista aproape pretutindeni. In invatamant: studentii sau fostii studenti isi amintesc momentele in care au trebuit sa se caute prin buzunare sau prin sacose pentru a trece un examen. In spital: nu departe e vremea cand un pacient murea cu zile daca nu putea plati asistenta medicala sa-i faca injectia cuvenita sau sa-i schimbe pansamentul. Exista, se pare, si in Politie, adica tocmai in institutia care ar trebui sa garanteze eradicarea si inexistenta coruptiei. Fenomenul a existat si exista si in Justitie, si e bine ca noii ministri nu ocolesc acest subiect, nu cauta sa eludeze racila, ci, dimpotriva, se straduiesc sa ia toate masurile pentru starpirea ei. Nu as vrea sa uit Biserica, in care coruptia se numeste "simonie". In Noul Testament se spune ca Simon Magul a incercat sa cumpere de la Sfintii Apostoli, cu bani, puterea de a vindeca si de a face minuni. Fireste, Apostolii au respins oferta, dar cuvantul a ramas. Simonie este modalitatea prin care cineva obtine hirotonia sau orice alta demnitate bisericeasca prin bani. Ea este condamnata de Sfintele Canoane, incepand cu cele apostolice si terminand cu cele ale Sinodului VII Ecumenic; este inscrisa printre infractiunile pe care le poate face clerul, iar legile bisericesti o pedepsesc ca atare.
Prin urmare, care este corespondentul spiritual al coruptiei? In ordinea materiala ea se numeste luare sau dare de mita, "atentii", cadouri, bani, bijuterii etc. etc. Dincoace, insa, care ar fi schimbul sau oferta, cererea? Care ar fi mobilul, intentionalitatea, adica acele elemente ce alcatuiesc o infractiune? In Biserica, deci in constiinta legii noastre morale, ea se numeste pacat.
Ei bine, nu am gasit inca un echivalent, o corespondenta; nu am reusit sa gasesc o paralela, asa cum am gasit pentru "viata", pentru "paine", pentru "foc", pentru "apa". Mai mult, s-ar putea ca multi dintre dumneavoastra sa nu stiti ca in Noul Testament exista o pagina in care coruptia e chiar incurajata, binecuvantata si laudata de Dumnezeu; si anume, intr-o parabola foarte putin citata in tratatele noastre de teologie si sistematic ocolita de exegeti. Ea se gaseste numai in Evanghelia dupa Luca, (16, 1-9) si se numeste: "Parabola iconomului nedrept".
Se spune ca era un om bogat care avea un iconom (administrator sau intendent) care-i chivernisea averea. La un moment dat, acestui bogat i se aduce la cunostinta ca administratorul sau este incorect in manuirea averii. Stapanul il cheama si-i spune: "Ia toate registrele, toate actele, toate socotelile, si mi le pui pe masa, pentru ca am hotarat sa te concediez". In fata acestei situatii, iconomul isi pune problema existentei de aici inainte si isi spune:
- Sa sap nu pot, sa fur mi-e rusine. Stiu ce sa fac pentru ca sa ma primeasca datornicii in casele lor dupa ce voi fi dat afara, adica sa beneficiez de adapost si hrana.
De indata merge la unul si-i spune:
- Cat ii datorezi tu stapanului meu?
- O suta de masuri de untdelemn.
- Ia zapisul (adica contractul) si scrie cincizeci; incepand de astazi, nu-i vei mai datora stapanului meu 100 de masuri, ci doar jumatate.
Merge la altul:
- Cat ii datorezi tu stapanului meu?
- O suta de masuri de grau.
- Ia documentul si scrie optzeci.
Opereaza treaba aceasta, probabil, cu toti datornicii sau cu cea mai mare parte din ei, asigurandu-si astfel existenta pentru tot restul zilelor lui. Care este efectul?: Stapanul il lauda! Dar nu pentru incorectitudinea cu care ii administrase averea, fapta pentru care il pedepsise cu concedierea; il lauda pentru abilitatea de a se descurca in situatii limita. E vorba de perspicacitate, de o anumita inteligenta si de un anumit instinct de a reactiona rapid si eficient intr-o problema de viata.
Se zice ca, in realitate, iconomul nu a falsificat acele chitante, ci le-a redus la valoarea lor nominala, pentru ca diferenta era comisionul ce i se cuvenea lui; asadar, reducand restul la jumatate, aceasta era economia pe care el si-o depunea, de fapt, in casa datornicului. Interpretarea pare putin fortata, dar, pana la urma, trebuie sa retinem concluzia: Acelasi Mantuitor Iisus Hristos care a spus: "imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar cei ce o asalteaza o cuceresc", spune si: "Faceti-va prieteni prin bogatiile nedrepte".
Dragii mei, "jaful duhovnicesc" este singurul pe care Dumnezeu il admite. Si stiti de ce?: Pentru ca niciodata nu-l jefuiesti pe Dumnezeu de bunatatile Lui, lipsindu-l pe aproapele tau de ele. Dumnezeu, Omul bogat prin excelenta, Vistiernicul nelimitat in bogatiile Lui, intotdeauna va fi gata sa-ti dea tie, sau, daca vrei, sa se lase jefuit de tine, fara ca prin aceasta semenii tai sa fie jefuiti de aceleasi bunuri.
V-am pus in fata acest exemplu dificil pentru ca sa vedeti ca ne aflam intr-o incurcatura si mai mare: dupa toate aparentele, a lucra incorect este o fapta laudata si incurajata de Scriptura.
Gasindu-ne in fata acestui impas, va trebui sa recurgem la altceva, si anume la filologie. Nu pentru ca ar fi un fel de toana a mea (nu sunt filolog de meserie, ci chiar departe de asa ceva), ci pentru ca suntem nevoiti sa apelam la cuvantul original si sa vedem ce ne spune acest termen, cum este el folosit in Sfanta Scriptura.
Cuvantul romanesc "coruptie" vine de la ....[continuarea pe link-ul de mai jos]
SURSA: CreştinOrtodox.Ro
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu