Sf Grigorie de Nazianz despre Aratarea lui Dumnezeu sau Nasterea Domnului

I. Hristos se naşte, slăviţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l!, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă (3)! Cântaţi Domnului tot pământul! (4) Şi ca să spun două lucruri deodată, ce­rurile să se veselească şi pământul să se bucure (5) pentru cel ceresc şi acum pământesc (6). Hristos este acum în trup! Veseliţi-vă de aceasta, cu cutremur şi cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din fecioară! Femeilor, faceţi-vă ca fecioarele, ca să vă faceţi şi voi maici ale lui Hristos (7)! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început şi cine nu măreşte pe cel care se naşte acum (8)?

II. Încă o dată întunericul se risipeşte, încă o dată lumina se înfiinţează. Încă o dată Egiptul se pedepseşte cu întuneric (9) şi încă o dată Israelul este călăuzit prin stâlp de lumină (10)! Poporul care şade în întunericul necunoştinţei (11), să vadă lumina cea mare a cunoştinţei (12)! Ce a fost vechi a trecut; iată, toate sunt noi (13)! Litera dă îndărăt, spiritul biruieşte! Umbrele trec grăbite, adevărul păşeşte în lume. Melhisedecii sunt acum laolaltă (14); cel născut fără de maică, se face acum fără tată: fără de maică după ceea ce era el mai înainte, iar fără tată după ceea ce a fost el mai pe urmă. Se răstoarnă legi ale firii. Trebuie să se împlinească lumea de sus. Hristos ne porunceşte, să nu ne împotrivim! „Voi neamurile toate plesniţi din palme” (15); „căci prunc ni s-a născut Fiul şi ni s-a dat nouă, a căruia stăpânire stă pe umărul lui, căci se ridică odată cu crucea şi numele lui este chemat înger al Sfatului celui Mare” (16), adică al Tatălui. Să strige Ioan: „Gătiţi calea Domnului” (17) iar eu am să vestesc cu glas mare puterea acestei zile: cel netrupesc se întrupează; Cuvântul ia tăria trupului; cel nevăzut se vede; cel nepipăit se pipăie; cel mai presus de trup se începe; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului (18), Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci”(19)! Iudeii să găsească aici pricină, păgânii să batjocorească, ereticii să pălăvrăgească! Au să creadă toţi, când îl vor vedea înălţându-se la cer şi, dacă nu vor crede atunci, au să creadă când îl vor vedea venind din ceruri şi când va sta pe scaun de judecător.

III. Dar despre acestea am să vorbesc mai la urmă. Sărbătoarea noastră de azi este arătarea lui Dumnezeu sau ziua naşterii lui, fiindcă se spune şi într-un fel şi în altul, punându-se două denumiri unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin naştere s-a arătat Dumnezeu oamenilor, el care exista şi de a pururi exista din cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte, fiindcă nu exista vreo minte mai presus de Cuvântul (20), iar acum el s-a născut pentru noi, ca astfel cel care ne-a dat viaţa să ne dea acum şi fericirea şi, mai ales ca, pentru că alunecaserăm de la fericire din cauza răutăţii, să ne-o redea prin întruparea sa. Numele sărbătorii este deci Arătarea lui Dumnezeu, pentru aceea că s-a arătat, iar cel de Naştere, pentru aceea că s-a născut.

IV. Aceasta ne este prăznuirea de acum şi aceasta o sărbătorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, să ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca să ne reîntoarcem la el (21), căci aşa este mai potrivit să spunem, că, odată ce am murit prin Adam, să ne facem din nou vii în Hristos, cu el şi născându-ne şi răstignindu-ne şi îngropându-ne şi înviind. Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună şi, aşa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot aşa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „căci unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (22) şi, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credinţă! Să sărbătorim aşadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte (23); nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale creaţiei noi de acum.

V. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu facem hore; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfătăm auzul la sunet de flaut; să nu ne îmbătăm miro­sul cu parfumuri, cum fac femeile; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea şi care sunt uşi ale păcatului. Să nu ne moleşim în haină străvezie şi care alunecă pe trup şi a cărei cea mai mare podoabă este netrebnicia; nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, care înşeală frumuseţea noastră firească şi care s-au născocit împotriva ochiului dumnezeiesc din noi; nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile sau, mai bine zis, din semin­ţele rele, rele sunt şi roadele. Să nu ne facem parmalâcuri din frunziş, clădind sălaşe pentru desfătarea, la adăpost, a pântecului; să nu socotim lucru de preţ mirosul aromat al vinurilor, mâncările gătite de bucătari, scumpetea parfumurilor; nici marea şi nici pământul să nu ne facă daruri din gunoaiele lor râvnite de noi, căci aşa preţuiesc eu desfătarea; să nu ne sârguim să ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare şi toate acestea în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din unul şi acelaşi lut şi din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi în strâmtorări.

VI. Să le lăsăm deci pe toate acestea păgânilor şi fasturilor lor şi sărbătorilor păgâneşti, lor care denumesc dumnezei până şi pe cei care se desfată de mirosul jertfelor şi care, fireşte, slujesc dumnezeirii cu pântecele, făcându-se şi plăsmuitori răi şi preoţi răi şi adoratori răi de demoni răi. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumne­zeiască şi cu povestiri prilejuite de împrejurări de altă natură, sau din cele ale sărbătorii de faţă, ca aşa, desfă­tarea să fie cu adevărat a noastră, şi nu străină de cel care ne-a chemat să fim laolaltă cu el. Sau vreţi să vă înfăţişez, cumva, vouă bunilor mei oaspeţi, căci şi eu vă sunt astăzi un bun ospătar, cuvântarea de faţă cât mai îndestulat şi cât mai cu dărnicie, ca să cunoaşteţi cât este în stare străinul să hrănească pe cei din partea locului, şi cel de la ţară pe cei de la oraş, şi cel care nu caută desfătări pe cei care trăiesc în desfătări, şi săracul şi cel fără adăpost pe cei care strălucesc în bogăţie (24).

Aşadar am să încep de aici. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget (25) deoarece cuvântarea ne este despre Dumnezeu şi, ca atare, dumnezeiască, şi să plecaţi de aici după ce v-aţi desfătat cu adevărat de cele care nu sunt zadarnice. Şi cuvântarea noastră va fi foarte întinsă şi iarăşi foarte restrânsă, ca să nu sufere prin vreo lipsă, sau să fie neplăcută prin exces de vorbe (26).

VII. Dumnezeu a fost este şi va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” şi „va fi”, sunt secţiuni ale timpului nostru omenesc şi ale firii mereu curgătoare (27), pe când vorba „este de-a pururi” afirmă o numire pe care el însuşi şi-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte (28). Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, este ca un ocean de fiinţă nesfârşit şi nemărginit, lucru care depăşeşte orice cugetare cu privire la timp şi la natură. E doar întrezărit de minte, dar şi aci cu totul nedesluşit şi sărăcăcios, şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui (29), întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte şi care fuge până să fie înţeleasă; aşa de puternic ne străfulgera mintea - bineînţeles atunci când ne este curată - aşa cum ne orbeşte de lumină şi vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare şi aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârşire neînţeles şi de neînsuşit, este de nenădăjduit şi de nedobândit şi ca, prin ceea ce nu se înţelege din el, să uimească, şi prin uimire să fie mai dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, ajunşi aşa - acum cuvântarea se face mai îndrăzneaţă! - să se întreţină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei şi cunoscându-se de ei (30) şi aceasta poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.

Dumnezeirea este deci nemărginită şi anevoie de intuit cu mintea şi din fiinţa ei singur lucrul acesta îl înţelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înţeles, sau cu totul de neînţeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndo­ială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur şi simplu alcătuirea.

VIII. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început şi după sfârşit, căci ceea ce este dincolo de acestea şi ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea priveşte din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta şi pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii şi nesfârşitului din el le-a zis „fără de început”; când priveşte la cele de jos şi care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare” şi „nepieritoare”, iar când uneşte totul laolaltă, i-a zis „veşnică”. Căci veşnicia nu este nici [...]

CONTINUAREA AICI

sursa: vestitorul.blogspot.com

TUDOR GHEORGHE - VIN COLINDATORII

Vin colindatorii, cum veneau odata, lerui ler
Sa colinde-n seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi, lerui ler,

Gazdelor crestine sa- i primiti in casa lerui ler
Si cum se cuvine sa-i poftiti la masa lerui ler
Nii trimite sfantul sa ne-'ncerce mila lerui ler,
Domnii mari de astazi sa-si deschida vila lerui ler,
Sovaielnic pasu, mainile plapande lerui ler,
Tremurat lii glasu ,nu stiu sa colinde lerui ler,
Daca stau la poarta si nu zic nimica lerui ler
Domnilor de astazi sa va apuce frica lerui ler,

Muta-i intrebarea ce rasuna afara lerui ler,
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara lerui ler
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse lerui ler
Pe la porti straine, ce ne stau inchise lerui ler,

Vin colindatorii cum veneau odata lerui ler
Sa colinde in seara asta minunata lerui ler
Dar lii gura-i arsa si lis ochii-n lacrimi lerui ler
Prea degeaba sange, prea degeaba patimi lerui ler

A fi sau a nu fi

“Între Freud şi Hristos (ediţie revizuită)”
- P. Savatie Baştovoi -

"Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.

Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.

Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.

Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.

Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează. Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.

Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.

Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei? Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.

Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea."

sursa: savatie.wordpress.com

Împreună la Sfânta Liturghie

- articol scris de Claudiu si postat pe Ortodoxia Tinerilor -

Mă gândeam odată cum ar fi să stau la Sfânta Liturghie, iar în Biserică să fie numai persoane pe care le cunosc. Cum ar fi ca toată biserica să fie plină de prieteni, cunoştinţe, rude, părinţi, colegi, profesori, vecini, etc. şi toţi să ne ştim unii cu alţii, oriunde întorci capul să vezi o faţă cunoscută.

E ciudat uneori când mă duc duminica la Biserică şi conştientizez că o parte din cei dragi ai mei în acel moment fac altceva, se duc în alte locuri. E ciudat pentru că realizezi că alţi oameni nu acordă aceeaşi importanţă lui Dumnezeu şi Bisericii cum i-o acorzi tu, şi prin asta îţi scade puţin entuziasmul, îţi răceşte cu câteva procente credinţa.

De aceea Biserica suntem noi toţi, din acest motiv ne spun Sfinţii Părinţi că dacă suferă un mădular al trupului suferă tot trupul. Mi s-a întâmplat să fiu la miezul nopţii, de revelion, în Biserică iar o parte din prietenii noştri să fie la petreceri. Ceva era ciudat, nu mă puteam bucura cu toată inimă, mă durea că alţii nu-L cunosc pe Dumnezeu, că Biserica era aproape goală. Raportând această experienţă la un meci de fotbal în care tot stadionul îşi susţine în cor echipa, toţi având acelaşi sentimente: de bucurie când echipă dă gol, de mâhnire când ratează, de întristare când pierde… Atunci înţelegi ce-nseamnă ca sentimentele tale să mai fie şi-n inimile a 30 000 de oameni.

Mi-aduc aminte cum la meciurile de fotbal din Spania tot stadionul de 80-100 de mii de oameni strigă în cor: “Aiiiiiiiiii” când echipa lor ratează, ca şi cum ar avea o singură voce. Cam aşa ar trebui să fim şi noi în Biserică, toţi să avem aceleaşi gânduri, aceleaşi năzuinţe, sentimentele din inimile noastre să se regăsească şi la sutele sau miile de oameni din viaţa noastră, pe care îi întâlnim zilnic.

Mi-ar fi mult mai uşor să mă rog lui Dumnezeu când sunt în Biserică văzându-i pe cei dragi lângă mine, e deajuns să le văd chipul frumos şi să-mi aduc aminte de toate problemele şi bucuriile pe care le au, şi să-i pot cere Domnului să-i sprijine. Eram aseară la cumpărături printr-un hypermarket şi mă uitam la feţele oamenilor şi mă gândeam: pentru mine ei toţi sunt străini, dar Hristos Domnul îi cunoaşte pe fiecare dintre ei, le ştie şi cel mai adânc colţişor al inimii, le cunoaşte toată viaţa şi gândurile. Eu trec pe lângă ei foarte uşor, dar ce m-aş bucurat să-mi fie prieteni!

Aşa e şi-n Biserică, mai ales pe la oraş, suntem străini unii de alţii, suntem aşa apropiaţi fizic dar aşa departe sufleteşte, deşi stăm sub acelaşi acoperiş, sub privirile Pantrokratorului, gândurile noastre nu se întâlnesc. Va veni o vreme când toţi vom fi în faţa lui Dumnezeu în acelaşi gând, cu aceleaşi năzuinţe.

(Claudiu)